Despre Ricardo Bochini s-ar putea să fi auzit pentru că Maradona a susţinut mereu că a fost idolul său. Sau poate sunteţi fani hardcore ai fotbalului argentinian, iar fotbalistul cu look de unchi nu mai are nevoie de vreo prezentare. Cu siguranţă, nu are nevoie de prezentare printre fanii lui Independiente. Ăsta e clubul care a câştigat de şapte ori Copa Libertadores, un record absolut al competiţiei. Patru dintre aceste triumfuri au fost consecutive (de asemenea record), la începutul anilor ‘70.
Seria aia fantastică nu ar fi fost posibilă fără Bochini şi ghiduşiile lui. Da’ momentul de apogeu al acelei perioade nu s-a petrecut în Libertadores. Ci în Cupa Intercontinentală. Anul era 1973, iar adversara nu a fost campioana Europei, Ajax Amsterdam. Adică aceeaşi echipă care o bătuse pe Independiente cu 4-1 la general, cu un an înainte. Adversara argentinienilor a fost echipa care a pierdut finala Cupei Campionilor. O ştiţi, e echipa aia care pierde mereu finale de Cupa/Liga Campionilor. N-are decât vreo şapte ratate.
Băieţii din Avellaneda erau uşor disperaţi să pună mâna pe trofeu. Până atunci, băgaseră trei fise şi niciodată nu a funcţionat. La jumătatea anilor ‘60, au dat de două ori la rând peste Il Grande Inter al lui Helenio Herrera şi au pierdut de fiecare dată. În ‘72, i-au lăsat Johan şi Johan fără aer. În timpul ăsta, rivalii de la Racing şi noua forţă emergentă, Estudiantes, duseseră cupa în Argentina. Aşa că Independiente nu doar că a acceptat să joace cu loserii, dar a fost de acord şi ca meciul unic (de obicei se juca dublă manşă) să aibă loc oarecum acasă la adversari. În Italia adică, la Roma, pe Olimpico. Data era 28 noiembrie 1973.
Bochini-Bertoni, tandemul pentru glorie
Mai întâi a fost Bochini. Refuzat de San Lorenzo şi de Boca, a primit o şansă de la Independiente. A fost băgat într-un meci al rezervelor, cu San Martin de Tucuman. Teoretic, acasă. Practic, pe stadionul rivalei Racing. Ce ironie! Nu ieşise din adolescenţă când a devenit titular şi om de nădejde la campioana Americii de Sud. S-a remarcat prin ceea ce argentinienii numesc “la pausa”. Adică aşteptarea aia de o fracţiune de secundă a decarului, pentru ca jucătorul căruia urmează să-i paseze să ajungă în poziţia ideală. O chestie ce ţine mai mult de perioada romantică a fotbalului.
Acum nu prea se mai poate face chestia asta. De aia sunt câţiva care spun că e un skill care a murit odată cu plecarea din fotbal a lui Riquelme. Ultimul reprezentat de seamă al său. Din “sectă” au făcut parte şi Pele, şi Maradona. Ba chiar în finale de Cupă Mondială. Golurile lui Carlos Alberto şi Burruchaga. Le ştiţi voi! Cu toate astea, în Argentina, o astfel de pasă încă e alintată “bochinesco”.
Apoi a venit Daniel Bertoni, luat de la Quilmes. “Ei doi ne-au făcut şi mai puternici decât eram. Bochini era extraordinar, iar Bertoni a fost un atacant uimitor. Era rapid, puternic, putea trage cu ambele picioare, dribla şi marca multe goluri decisive. Iar Bochini era ca Iniesta, genul de jucător talentat şi inteligent”, şi-a amintit Francisco Sa, fundaş la Independiente în acea perioadă şi fotbalistul cu cele mai multe Libertadores în palmares (6).
Bochini avea 19 ani la momentul meciului de la Roma. Bertoni abia devenise major. Poate şi această apropiere i-a făcut să “se lege” imediat. “Ne-am înţeles de la început. Nu trebuia să vorbim, totul era natural. Eu eram rapid şi tehnic, el era puternic şi bun la un-doiuri”, i-a povestit Bochini lui Jonathan Wilson, în minunata istorie a fotbalului argentinian. Şi tocmai acest feeling dintre cei doi şi celebrul lor un-doi a dat naştere golului memorabil de la Roma.
Până atunci, sud-americanii au fost nevoiţi să treacă de un moment dificil. În startul reprizei a doua, adversarii au avut penalty. Antonello Cuccureddu a dat-o-n plopi şi a avut de ce să regrete. În minutul 80 a venit pedeapsa.
Bertoni a primit o minge în cercul de la centrul terenului şi aproape imediat i-a pasat cu exteriorul piciorului drept lu’ Bochini. Ăsta a preluat cu dreptul şi, practic în acelaşi timp, a trecut coţofana spre stângu’, pentru dribling. Din spate venea, nu foarte prietenos, Claudio Gentile. Dacă nu sunteţi sigur că e el, să vă uitaţi cu atenţie la ce intrare are. Nu o să mai existe dubii. Datorită acelui dribling a apărut un spaţiu mare, aşa că Bochini a accelerat spre careul „gazdelor”. În timpul ăsta, Bertoni s-a tras niţel spre centru şi s-a aşezat la un-doi. Le-a ieşit perfect. Bochini a reprimit „varza” în careu, flancat de Sandro Salvadore şi Silvio Longobucco. A făcut „la pausa”, aşteptând ca Dino Zoff să se apropie, şi a înţepat elegant sfera pentru 1-0.
Intercontinentala lua avionu’ de Buenos Aires. Iar golul lui Bochini intra în legendă.
Golul invizibil
La statutul mitic al golului lui Bochini nu a contribuit doar acţiunea şi reuşita în sine, ci şi faptul că, timp de mulţi ani, acesta nu a putut fi văzut. A dispărut din arhive. Se crede că, în agitata Argentină a anilor ‘70, imaginile de la acel meci au fost şterse sau furate. Cert e că, pentru mai mult de trei decenii, fanii lui Independiente nu au putut admira momentul în care clubul a cucerit primul “titlu mondial”.
În 2009, unor băieţi le-a venit în sfârşit ideea să bată la uşa RAI, care a transmis meciul din ‘73, şi să-i întrebe respectuos pe italieni dacă îi pot ajuta. Şi au putut. Şi aşa avem şi noi parte de bijuteria lui Bochini. La minutul 1:36.
“A fost o mare surpriză să-l văd, pentru că am crezut că nu mai exista. Am fost încântat, pentru că nu mai îmi aminteam foarte bine golul. Ştiam că am marcat după un un-doi cu Bertoni şi că a fost foarte frumos, dar să revăd toate detaliile a fost ca şi cum am închis definitiv acea istorie”, a spus Bochini, într-un interviu pentru Clarin, la aniversarea a 40 de ani de la golul care l-a făcut un star.