În imagine e Atalanta, în formula din sezonul 1987/88. Antrenor era Emiliano Mondonico, iar printre jucători se numărau Cesare Prandelli sau cel care avea să fie golgheterul echipei, Oliviero Garlini, unul care se împrietenise cu Lazio prin Serie B. Atât de mult încât Trap l-a vrut la Inter, unde – surpriză! – nu prea a reuşit să joace, pentru că îi avea în faţa lui pe unul Kalle Rummenigge şi pe Spillo Altobelli. Aşa că s-a întors să fie fruntaş la sat. A semnat cu bergamascii, unde a dat şi peste Glenn Peter Stromberg, un alt no name, care nu câştigase decât nişte trofee cu IFK Goteborg şi Benfica. Inclusiv o Cupă UEFA. Umblă vorba că niciun jucător, până la el şi după el, nu a fost atât de iubit la Bergamo.
Şi aşa, cu mustăciosu’ pe bancă şi nişte băieţi serioşi pe teren, Atalanta a promovat. Dar, în paralel, a făcut ceva valuri prin Europa. Pentru că jucaseră finala Cupei Italiei în ’87, contra lui Napoli, proaspăt campioană cu Maradona în vârf, băieţii de lângă aeroportu’ ăla care nu e Malpensa au fost trimişi să reprezinte Bel Paese în Cupa Cupelor. Şi au făcut senzaţie p-acolo.
Atalanta a devenit prima echipă italiană de ligă secundă, şi ultima, care a ajuns în semifinalele unei cupe europene. În Europa, doar Cardiff a mai reuşit aşa ceva. Tot în Cupa Cupelor, cu două decenii înainte, în sezonul 1967/68. Victimele atalantinilor au fost galezii de la Merthyr Tydfil (1-2, 2-0), grecii de la OFI Creta (0-1, 2-0) şi portughezii de la Sporting Lisabona (2-0, 1-1). Era şi ăsta un pic din farmecul unei competiţii care, niciodată în existenţa ei, nu a avut aceeaşi câştigătoare 2 ani la rând.
Astfel, una squadra di Serie B s-a trezit la un pas de a juca împotriva lu’ ditamai Ajax pentru trofeu. Trofeu pe care olandezii îl luaseră cu un an înainte, cu van Basten pe teren şi Cruyff pe bancă. Toată energia Italiei s-a îndreptat spre Bergamo. Mai ales că Atalanta a rămas singura reprezentantă a ţării pe continent.
Fortunato, numele ghinionului pentru Atalanta
În semifinale, bergamascii au dat peste o debutantă în cupele europene. Împinsă de la spate de banii lui John Cordier, un băiat care a făcut avere din electronice, Malines (acum o ştiţi ca Mechelen) s-a cocoţat până în fruntea fotbalului belgian. Echipă serioasă, cu Michel Preud’homme. Erwin Koeman, fratello maggiore di Ronald, şi probabil cel mai bun jucător israelian, Eli Ohana. În 1987, a luat Cupa. În următorul sezon, a trecut de Dinamo (1-0, 2-0), St. Mirren (0-0, 2-0) şi Dinamo Minsk (1-0, 1-1) şi a ajuns să joace cu cealaltă revelaţie din Cupa Cupelor, în timp ce coloşii Ajax şi Marseille o dădeau parte-n parte pentru celălalt loc din finală.
Belgienii nu luaseră gol acasă până la turul cu Atalanta, iar faptul că au marcat (Stromberg a băgat-o în aţe) le-a oferit încredere ragazzilor lu’ Mondonico, în ciuda înfrângerii (1-2). Până la urmă, 2-0 pe teren propriu era constanta parcursului bergamasc până în acel moment. Iar când mai sus amintitul Garlini a transformat un penalty în minutul 39 al meciului de pe Atleti Azzurri d’Italia (doar Comunale pe vremea aia), ăia în nerazzurro erau în finală. Şi au rămas acolo aproape 20 de minute. 18, mai exact. În timpul ăsta, puteau face 2-0. Cea mai mare şansă (de fapt, neşansă) a avut-o unu’ pe care îl chema Fortunato. Atât de fortunat încât a dat bară.
În loc de 2-0, s-a făcut 1-1. Apoi 1-2. Rutjes a egalat în minutul 57. Emmers a pus capăt visului în minutul 80. Malines a mers în finala de la Strasbourg, unde a bătut-o pe Ajax cu 1-0. Apoi a luat şi Supercupa Europei, după ce i-a tăvălit bine pe alţi olandezi, PSV Eindhoven. Campioana Europei, cu Eric Gerets, Ronald Koeman, Gerald Vanenburg, Soren Lerby şi Romario în echipă.
Deja-vu pentru Atalanta
E ceva obişnuit ca Atalanta să fie trimisă acasă din Europa de echipa care ulterior ia cupa. S-a întâmplat în trei din primele patru participări ale clubului, povestea de mai sus inclusă. Tot în Cupa Cupelor, în sezonul 1963/64, a fost Sporting, în primul tur. După 30 de ani, în Cupa UEFA, în sezonul 1993/94, a fost oprită la doar câţiva km de casă. A scos-o Inter, în sferturi.
Niciuna dintre eliminări nu a durut însă precum cea de acum 31 de ani.
Sursa foto: it.wikipedia.org