Muică, ce meci avurăm!

De vină pentru entuziasmul din jurul meciului de aseară o fi şi sărăcia de care avem parte în mod constant în Liga 1. Dar ăsta chiar a fost un meci bun.

În primul rând, a avut lume la stadion. E un indicator important. Mai ales într-un fotbal în care asistenţa pe stadioane se stabileşte numărând spectatorii pe degete şi făcând totalul cu abacul.

Au fost mulţi oaspeţii. Nu chiar 10.000, cum propagandistic au anunţat înainte, aşa cum fac de fiecare dată. Dar mulţi. Şi gălăgioşi. Şi pasionali. Şi spectaculoşi. Şi-au început show-ul încă înainte de meci, când şi-au dus echipa la tren, ca în poveştile alea pe care le-am citit mulţi dintre noi când eram mici. Au fost mulţi şi cu gazdele, chiar dacă majoritatea erau „cetăţeni”, cum se spune în limbajul de stadion. S-au strâns pentru că, dincolo de discuţiile „tu nu eşti, ba tu nu eşti” sau „sunteţi oi vs. luaţi cu praz”, au simţit că nu e un meci oarecare. Împreună, au pus-o de o atmosferă frumoasă. E adevărat, ajutaţi şi de ceea ce s-a întâmplat pe teren.

S-a jucat frumos. S-a alergat mult, chiar dacă nu mereu cu folos. S-a pus piciorul. Au fost răsturnări de scor. Au fost nervi care au cedat pe final şi care au dus la eliminări. Nu puteau lipsi, c’mooon! A fost încrâncenare, dar s-a şi zâmbit. A făcut-o Devis Mangia, înaintea loviturii de la 11 metri prin care s-a făcut 1-1. Stătea pe bancă şi zâmbea ştrengăreşte, aşa cum o face de obicei. Poate şi uşor arogant, că doar e italian. Amănuntele astea contează mai puţin. E deja mare lucru că poţi face asta la un meci atât de important şi într-un moment cu o asemenea încărcătură.

Mai presus de toate, a existat pasiune. Şi pe teren, şi în tribune. Pigliacelli e cel mai bun exemplu. A dat gol din penalty şi apoi a sprintat ca nebunu’ la cealaltă peluză, ca să se bucure cu ai lui. Şi, uşor vanitors, să-şi ia porţia de glorie. Meritat, că nu a făcut ceva ce vezi prea des. Chiar dacă nu e primul. Vă explică Liviu şi Răzvan ce şi cum. Însă înainte de asta au fost imaginile alea din peluza craioveană, care au arătat că portarul italian nu a tras singur de la 11 metri. De acolo şi bucuria aia dezlănţuită a celor din tribună. Nu s-au bucurat că a marcat romanul, s-au bucurat pentru că au marcat împreună cu el.

Cam la fel au stat lucrurile şi la golul de 3-2. Copilul ăla care strânge mâinile în rugăciune, iar apoi se bucură descătuşat după execuţia lui Hora este una dintre imaginile campionatului. Acolo se vede dragostea de fotbal, nealterată de discuţii infinite şi care nu ajung vreodată la o concluzie.

Să luăm asta cu noi şi să mergem mai departe! Că mai avem două meciuri între „tu nu eşti” şi „ba tu nu eşti”.

Sursa foto: Facebook/FCSB

Facebook Comments

Lasă un răspuns