Cojones şi garra charrua

Te uiţi la băieţii ăştia doi şi vezi toată istoria recentă a lui Atletico Madrid. Atleti înseamnă în mod evident mai mult decât Diego Simeone şi Diego Godin, dar ei sunt simbolurile unei perioade incredibile. Un argentinian şi un uruguayan. Ţări rivale din punct de vedere fotbalistic, dar care, împreună, formează un mix remarcabil.

Unul a adus los cojones. Adică ceea ce l-a caracterizat încă de când era jucător. Tupeul ăla pozitiv şi ambiţia de a reuşi, deşi mulţi nu credeau în şansele lui. Celălalt vine cu cel mai importantă calitate a Uruguay-ului. La garra charrua. Un termen imposibil de tradus, dar care e sinonim cu determinarea, cu răutatea, cu refuzul de a nu te da bătut în niciun moment. Senzaţia e că fiecare uruguayan e un lider. Şi cine crede asta nu e departe de adevăr.

Şi victoria de miercuri, care o face pe Atletico favorită la calificarea în sferturile de finală ale Ligii Campionilor, a venit tot datorită combinaţiei letale de coaie şi garra charrua. Simeone a avut curajul să rişte, atunci când a simţit miros de sânge. Când era evident că adversarul se clatină. El, care pentru mulţi e doar o variantă îmbunătăţită a lui Mourinho (de parcă ăsta ar fi un defect), s-a dus peste echipa pe care mulţi o dădeau principala favorită la câştigarea trofeului. Şi a lăsat-o fără aer.

Restul a fost făcut de uruguayeni. Gimenez. Şi Godin. Pentru că El Diego din cealaltă parte a lui Rio de la Plata nu poate lipsi în momentele importante. Aşa cum a făcut-o, de exemplu, în 2014, pe Camp Nou, la cel mai mare meci al lui Atleti din ultimii 20-30 de ani. Cele două goluri marcate în doar câteva minute au consfinţit un succes nu decisiv, dar care a schimbat raportul de forţe în această dublă. Capul de afiş al optimilor. Am spus chestia asta de la început şi am şi argumentat-o (iată, deci, că ştiu o gamă largă de cuvinte). 

De ce Simeone

Nu o să insist aici pe bucuria lui Simeone. Dacă ţineţi neapărat să-mi aflaţi părerea, mi-am spus-o deja. Oricum nu am cum să fiu împotriva lui Cholo. Pentru că mie îmi place despre dânsul. Îmi place pentru că e numai suflet, pentru că a ştiut să adapteze rigoarea tactică italiană într-un fotbal complet diferit, pentru că ştie să cultive şi să păstreze o relație excelentă cu fanii şi cu jucătorii şi pentru că se vede că iubeşte ceea ce face. Rezultatele pe care le are deja de câțiva ani buni nu sunt deloc o întâmplare. Omu’ e antrenor cu A mare, din toate punctele de vedere, şi are o carismă deosebită.

Ştiu că nu e plăcut să-l ai ca adversar, că stilul lui nu e pe gustul tuturor sensibililor care au impresia că fotbalul trebuie jucat doar într-un singur fel şi că de aproape fiecare dată când bate o echipă la modă revine discursul cretin „a pierdut fotbalul„. Poate sau nu să-ți placă Atleti şi jocul său, dar nu poți acuza pe cineva care-şi face treaba corect şi cu o pasiune sud-americană că ucide fotbalul. Abia când nu vom mai avea oameni ca Cholo si toată lumea va juca la fel ar trebui să ne facem griji din punctul ăsta de vedere. Până atunci, cholismul rămâne o filosofie care continuă să facă adepți, iar legenda creatorului său e tot mai mare.

De ce Godin

De asemenea, sunt fan necondiţionat Godin. Cel mai bun fundaş central al lumii de mulţi ani. Când toată lumea aducea în discuţie diverşi candidaţi (nu au trecut vreodată de statutul ăsta), eu o ţineam pe a mea: uruguayanu’, tată! Stilul ăla old-school, rău, fără glamour. Miercuri seară, cu o singură excepţie, a fost perfect. Şi a dat şi gol. Măsura după care tot mai mulţi judecă fundaşii. Ăia care ar trebui să oprească golul.

Fotbalul evoluează, fişele posturilor se schimbă, da’ de un fundaş cum e Godin vom avea mereu nevoie. Ca să nu uităm să ne apărăm.

„Sara battaglia”? Atleti are ce-i trebuie

Nu cred că sunt foarte mulţi care să facă greşeală să creadă că dubla asta e gata. În primul rând pentru că Rău’ e Rău pentru un motiv şi are suficiente resurse. Plus că nu trebuie să uităm celebrul 3-0 cu Barcelona, de la Torino, după ce ăia îi dăduseră 6-1 lu’ PSG, sau aproape nefăcuta de anu’ trecut, de pe Bernabeu.

De asemenea, Simeone nu va avea doi oameni extrem de importanţi. Thomas Partey, jucător fundamental la mijloc. Şi, mai ales, Diego Costa, croit special pentru un astfel de duel, care, aşa cum au ameninţat incolorii, „sara battaglia„. Dar echipa băiatului cu look de traficant din Medellin a împrumutat mentalitatea „cuţitului între dinţi” şi are toate armele necesare la dispoziţie. Cojones şi garra charrua.

Sursa foto: blastingnews.com

Facebook Comments

Lasă un răspuns