Superlativele Tătăreşti ale anului 2018

Aşa cum le spune şi numele, superlativele astea sunt tătăreşti. Adică ale lui Tătaru. Ale mele. Evident că au o doză de subiectivism, dar există şi argumente în favoarea lor. Nu încerc să vă conving că am dreptate, nu încercaţi să mă convingeţi că nu am. Oricum eu ştiu mai bine.

De asemenea, vor fi câteva categorii care nu sunt tradiţionale şi care s-ar putea să nu mai existe anul viitor pe vremea asta. Observaţi, vă rog, că sunt optimist şi vă anunţ de acum că va fi şi o a doua ediţie a “Superlativelor Tătăreşti”. Acestea fiind spuse, fără să ne mai lungim mult şi degeaba, să purcedem.

Fotbalistul anului: Antoine Griezmann

Dacă vă spun că Messi şi Ronaldo sunt în continuare cei mai buni din lume, mă lăsaţi măcar să încerc să explic motivul alegerii mele? Pe lângă faptul că nici Michael Jordan nu a fost MVP în fiecare an.

Bun, să recapitulăm puţin anul şeptarului de la Atletico şi de la naţionala Franţei:

-cupă europeană (chiar două, dacă punem şi Supercupa) cu dublă în finală? ✔

-titlu mondial cu gol în finală şi un turneu solid? ✔

-evoluţii constante de-a lungul întregului an? ✔

-primul an din carieră cu 40 de goluri marcate? ✔

Ok, nu are cifrele de-a dreptul demente pe care le pun în fiecare an pe foaie băieţii ăia doi despre care am amintit la început, da’ umple golul ăla cu nişte performanţe la care nu a fost doar părtaş. A fost protagonist. Şi lider. Pentru mine e suficient. Într-un an de Cupă Mondială, în care a fost vorba despre Franţa, e firesc ca titlul ăsta să ajungă la un francez, Chiar dacă nu e ăla care îmi place cel mai mult.

Golul anului: Cristiano Ronaldo

Pentru că atunci când Cristiano a făcut nebunia încă nu aveam site-ul, o să repet aici ce am scris pe Facebook, în acea seară: “Tutti a casa, bă! Execuția e absolut perfectă, ireproșabilă și arată că omu’ e un atlet desăvârșit. A prins mingea în aer. Efectiv. Nu i-a venit la picior. Incredibil!” Sunt la fel de fascinat de foarfeca aia, deşi, între timp, omu’ s-a dus la victima sa. O echipă care nu are nimic fascinant.

În sprijinul alegerii mele îl aduc pe Zidane, cu reacţia lui cu tot. Ştiu de Bale şi finala cu Liverpool, da’ aici totul e mai mişto.

Prestaţia individuală a anului: Kylian Mbappe

Aici mi-a fost puţin greu, pentru că a trebuit să aleg dintre doi băieţi care se numără printre preferaţii mei. Hazard a fost senzaţional în sfertul de finală cu Brazilia, de la Cupa Mondială. Unplayable, cum ar spune ăia care, săracii, au aşteptat toată vara să vină cupa acasă. Printre altele, jucătorul ăla pe care eu l-aş cumpăra primul, dacă aş avea mulţi bani şi aş fi patron de club, a încercat 10 driblinguri în meciul cu, teoretic, maeştrii driblingului şi le-a reuşit pe toate. Un record pentru Mondiale, de când Opta strânge cifre.

Şi totuşi, ceea ce a făcut Mbappe, în meciul cu Argentina, din optimile de finală de la aceeaşi Cupă Mondială, rămâne un moment epocal, despre care se va vorbi peste zeci de ani. Un copil de 19 ani a tras după el o echipă care, probabil, în acea zi a devenit cu adevărat conştientă de valoarea ei şi de faptul că poate deveni campioană. Într-un fel, se poate spune că titlul care a urmat a venit din inerţia acelui sprint declanşat fulgerător şi care a uimit nu doar adversarii, ci întreaga lume.

Cu adevărat înfricoşător e că noul star emergent al fotbalului are doar 20 de ani şi a reuşit deja să-l eclipseze pe cel mai scump fotbalist din istorie. Pe lângă faptul că e deja campion mondial, o performanţă la care a avut un rol hotărâtor. Din punct de vedere al potenţialului, vorbim despre un jucător care, la finalul carierei, poate fi fără probleme în Top 5 all-time.

Antrenorul anului: Didier Deschamps

Am spus deja mai sus că e firesc să fie despre francezi, într-un an în care Franţa a câştigat Cupa Mondială. Poate că Deschamps nu e un personaj foarte popular (nici eu nu mă dau în vânt după el), dar a câştigat cea mai importantă competiţie a anului şi a făcut-o fără înfrângere. Iar după grupe a jucat cu Argentina, Uruguay, Belgia şi Croaţia. Sigur că jocul nu a fost cel aşteptat, în condiţiile în care Les Bleus au avut un lot fantastic. DD nu a folosit la maximum potenţialul pe care l-a avut la dispoziţie. După dezamăgirile din 2014 şi, mai ales, 2016, a ales pragmatismul, a ales să fie speculativ. La fel cum, la un moment dat, o face toată lumea care vrea să câştige. Chiar şi aşa, victoria finală a Franţei a fost meritată. pentru că a fost echipa mai bună, mai constantă şi cea care a ştiut să-şi folosească cel mai bine numeroasele atuuri.

Iar Deschamps are merite indiscutabile în acest succes istoric, venit la exact 20 de ani după cel al generaţiei lui Zizou, Viera şi Blanc.

Prostul anului: Julen Lopetegui

Te duci la Cupa Mondială, ca antrenor al uneia dintre marile favorite. Cu două zile înainte de startul turneului, semnezi cu Real Madrid. Haos! Eşti dat afară şi distrugi şansele unei naţionale care avea potenţial măcar să treacă de Rusia, dacă nu să ia trofeul. Apoi nu eşti în stare să gestionezi o echipă care a câştigat Liga Campionilor 3 ani la rând. Ba nu, o arunci într-o criză istorică. Evident că te trimite şi Perez la treaba ta. Concluzia?

Meciul anului: Franţa – Argentina 4-3

Mbappe. Di Maria. Pavard. Din nou Mabppe. Răsturnări de scor. Meciul cu cele mai multe goluri de la Cupa Mondială. Intensitate. Ritm nebun. A câştigat cine trebuia să câştige. Allez!

Surpriza anului: eliminarea Germaniei încă din grupe, la Cupa Mondială

Din punct de vedere al tradiţiei recente, nu a fost chiar un eveniment neaşteptat. În mileniul ăsta, doar Brazilia, în 2006, nu a fost eliminată din grupe la ediţia următoare celei pe care a câştigat-o. Franţa (2002), Italia (2010) şi Spania (2014) au păţit-o. Însă ăştia-s nemţi, nu sunt niciodată trimişi acasă aşa de repede. Şocul a fost cu atât mai mare cu cât întâmplarea a avut loc într-o grupă cu Mexic, Suedia şi Coreea de Sud, iar lovitura decisivă a fost dată de asiatici.

Privind retrospectiv, poate că nu mai pare o supriză aşa mare. Germania încheie 2018 cu 6 înfrângeri, un lucru care nu s-a mai întâmplat vreodată în întreaga ei istorie. Deci nu se poate vorbi despre un accident, ci despre un declin, confirmat de retrogradarea din Liga Naţiunilor. Dar eliminarea prematură din Rusia tot o surpriză uriaşă rămâne.

Debutul anului: Zlatan Ibrahimovic

Oricât se umflă, Zlatan e băiat deştept şi ştie că nu mai e loc pentru el în fotbalul important din Europa, după accidentarea aia urâtă. Aşa că şi-a luat lucrurile şi s-a dus în State. Banu-i ban, viaţa e liniştită, el e genul care se pliază pe modul americanilor de a face show, iar fotbalul nu e aşa solicitant. Şi a debutat egocentristul tocmai în derby-ul noului său oraş. Los Angeles FC a avut 3-0 cu Galaxy. S-a făcut 3-2 şi, în minutul 71, a intrat Ibra. În 77 a făcut asta.

Apoi, în prelungiri, a dat golul victoriei. Americanii nu o puteau face mai bine.

Momentul preferat al anului (fotbal): golul lui Vecino, în Lazio – Inter 2-3

Ultima etapă a sezonului trecut din Serie A. Miza: ultimul loc de Liga Campionilor. Inter, obligată să câştige. Lazio a condus cu 1-0 şi 2-1. La 2-2, a rămas în 10. Şi, cu vreo 10 minute înainte de final:

Nu e vorba doar despre caracterul decisiv al golului, ci şi despre comentariu, despre explozia de bucurie care a urmat, despre descătuşarea evidentă a unor băieţi din echipă (sunt nişte imagini absolut superbe cu Ranocchia şi Miranda, de exemplu). Dai, che siamo belli!

Sportivul anului: Novak Djokovic

Nole a început 2018 pe locul 12 în lume. L-a terminat triumfător, pe prima poziţie. După ce a lăsat în urmă accidentarea din cauza căreia a luat o pauză de 6 luni, sârbul şi-a regăsit treptat ritmul, iar în a doua parte a sezonului a fost practic de neoprit. La ultimele 8 turnee pe care le-a jucat, începând cu cel de la Queen’s, a ajuns de şapte ori în finală. De patru ori a câştigat. Inclusiv la ultimele două Grand Slam-uri ale anului, Wimbledon şi US Open. A arătat din nou ca un robot imposibil de bătut, în ciuda eşecurilor suferite în finalele de la Paris şi de la Turneul Campionilor.

Momentul preferat al anului (extrafotbal): titlul câştigat de Simona Halep la Roland Garros

O aşteptare de patru decenii s-a încheiat la început de iunie, la capătul unui meci în care Simona a jucat splendid şi a spulberat definitiv mai multe idei preconcepute. Că nu e puternică mental. Că nu poate câştiga în momentele decisive. Că nu poate lua un titlu de Grand Slam.

A fost încununarea unui sezon de zgură nemaipomenit. L-a început având de apărat peste 3.000 de puncte. Rivalele ei la locul 1 mondial nu aveau atâta stres. Şi totuşi, fata noastră şi-a zis: „Ia să facem lucrurile mai interesante”. Şi nu doar că le-a apărat, dar le-a şi înmulţit. Şi a luat şi trofeul ăla după care tot alerga.

O grea lovitură pentru adepţii lu’ „da, dar…”.

Fotbalistul român al anului: nu se acordă

Nu am nimic împotriva tradiţionalului “să alegem răul mai mic”, dar sunt situaţii în care chiar nu o pot face. Asta e una dintre acele situaţii. Mi se pare oricum prea mult că Ţucudean va fi pe aceeaşi listă cu Hagi, Dobrin, Dumitrache sau Balaci. Suntem oameni serioşi!

Antrenorul român al anului: Răzvan Lucescu

Ăsta nu e un compliment. Nici pentru câştigător, nici pentru fotbalul românesc. Însă Lucescu jr. are măcar meritul de a intra în categoria “răului mai mic” acceptabil. Dar merită amintit că pe antrenorul român al anului l-a bătut tur-retur MOL Vidi.

Sportivul român al anului: Simona Halep

Nu cred că sunt dubii aici. Oricum, mi se pare că e o categorie monopolizată în ultimii ani şi pentru următorii ani. În afară de deja amintitul titlu de la Roland Garros, Halep a mai jucat o finală de Grand Slam, la Australian Open, şi a fost aproape tot anul pe primul loc în lume. E cea mai simplă explicaţie pe care trebuie să o dau.

În sfârşit-ul anului: Alex Ovechkin

Ca fan Penguins, e puţin greu aici, dar căpitanul ştirb al lui Washington Capitals merită să aibă parte de puţină recunoaştere. La a 5453643-a tentativă, a reuşit să scape de coşmarul Pittsburgh, din turul 2 al play-off-ului, şi a luat în cele din urmă mult râvnita Cupă Stanley. Prima câştigată vreodată de Caps. Gata, suficient. Let’s go Pens!

Federerul anului: acel punct de la US Open

Sau cum îmi place mie să spun: bucuraţi-vă cât mai puteţi de tot ce vă oferă cel mai mare. Puteţi chiar să reacţionaţi ca Nick Kyrgios, se acceptă orice.

Dunk-ul anului: Giannis Antetokounmpo

“Salut! Sunt Giannis şi sar de unde vreau, peste cine vreau, ca să o dau de sus”.

Buzzer beater-ul anului: Khris Middleton

S-a întâmplat în play-off-ul sezonului trecut. Cu doar câteva secunde înainte, Terry Rozier o pusese pe Boston Celtics în avantaj. Pe ceas au mai rămas 0,5 secunde. Aproape gata. Aproape. Middleton a scos de dracu’ ştie unde aruncarea asta şi a trimis meciul în prelungiri. Bucks a pierdut până la urmă. Şi meciul, şi seria.

Ascensiunea anului: Luka Doncic

Despre Luka ştiam deja cu toţii că e ceva special, dar modul în care a gestionat trecerea de la baschetul european la cel din NBA şi faptul că, practic, a rezolvat deja chestiunea legată de debutantul anului sunt lucruri incredibile. Doncic nu mai este doar o promisiune, este deja o certitudine, un star în cea mai puternică ligă a lumii. Din punctul meu de vedere, el este pentru baschetul din Europa ceea ce este Mbappe pentru fotbalul mondial. În ciuda declaraţiilor lui Cuban, SUA rămâne miezul la baschet.

Cred că-i suficient, nu? Hai, la mulţi ani şi ne revedem în 2019!

Facebook Comments

Lasă un răspuns