La peste un an de înfiinţare, Inter nu reuşise încă să obţină vreo victorie oficială. Însă când s-a pornit, nu s-a mai putut opri şi a devenit campioană. Iar startul a fost un meci cu Răul Absolut. Care atunci nu era… Eh, pe cine încerc să păcălesc? Ăştia au fost mereu la fel (o să vedeţi imediat mai jos).
Azi, când se joacă Derby d’Italia, o să vorbim despre primul meci câştigat de Inter contra zebrelor torineze. Printr-o fericită coincidenţă, a fost şi primul succes oficial din existenţa clubului.
Preşedintele piază rea
În martie 1908, când nişte băieţi deştepţi au decis să se rupă de Milan şi să dea naştere celei mai frumoase echipe din lume, Giovanni Paramithiotti a devenit primul preşedinte al Interului. Om educat, dedicat şi sufletist, il presidente avea, însă, un păcat mare. Sau aşa credeau toţi din jurul său. Aducea ghinion. Era considerat o piază rea, motivul pentru care Inter nu reuşea să câştige. Nu erau jocuri oficiale, ci tot felul de “miuţe”, pentru ca echipa să-şi facă mâna. Dar ştiţi cum sunt italienii. Da, superstiţioşi. Dar se şi panichează repede când vine vorba despre fotbal şi au nevoie de un ţap ispăşitor.
La început, au fost doar câteva voci. Mai mult în glumă. Dar apoi treaba a devenit serioasă, iar toată supărarea fanilor şi a jucătorilor s-a îndreptat în direcţia lui Paramithiotti. S-a ajuns până la a i se interzice accesul la meciuri. A încercat să se deghizeze, pentru a continua să o vadă pe Inter. Degeaba. A fost recunoscut şi gonit. Totuşi, nu a renunţat. S-a deghizat mai bine şi a reuşit să se strecoare prin mulţime. Apoi, dintr-o dată, Inter a început să câştige meciuri. Chiar şi cu piaza rea Giovanni în asistenţă. Momentul în care a putut să-şi dezvăluie adevărata identitate şi, triumfător, să le spună celor din jurul lui: “Superstiţia asta e o tâmpenie!”.
Inter şi primele meciuri oficiale
Era nevoie de introducerea cu Paramithiotti. Pentru că e o poveste frumoasă, în primul rând. În al doilea rând, pentru a arăta că acest club a fost cumva razna încă de la începuturi. Faptul că nu preşedintele era responsabil de seria de rezultate negative o dovedeşte faptul că Inter şi-a încheiat repede conturile cu prima ediţie de campionat la care a participat, în 1909. A pierdut în ceea ce putem considera un fel de preliminarii atât cu Milan (2-3), cât şi cu US Milanese (0-2). Asta deşi Paramithiotti nu mai era în funcţie.
Sezonul 1909/10 începea, însă, cu speranţe mari. Inter arătase bine în câteva amicale şi părea capabilă să aibă un cuvânt de spus în primul campionat disputat într-un sistem apropiat de cel din prezent. Adică o serie unică, fiecare cu fiecare, fără împărţeli pe criterii geografice. E adevărat, majoritatea echipelor erau din Nord. Sudul încă era ignorat. Dar entuziasmul s-a tăiat repede. Prima etapă a adus un egal cu Ausonia (de acolo e poza de deschidere), echipa despre care presa vremii scria “că e destinată ultimului loc” (ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel). Au urmat două înfrângeri consecutive: 0-2 cu juBe şi 1-4 cu Pro Vercelli.
Ziceau băieţii de la Gazzetta: “O echipă compusă din elemente strălucitoare, care păreau că au găsit cea mai bună fuziune, dar care, puțin din cauza lipsei de energie a primei sale linii și ceva mai mult din cauza ghinionului, continuă să-și lase fanii dezamăgiţi”. Ciao, Inter! Mă bucur că observ că nu te-ai schimbat prea mult în peste 100 de ani.
Pe atunci, programul se făcea mai pe genunchi, aşa că, la scurt timp după ce jucase la Torino, Inter a chemat Poliţia şi a aşteptat-o la Milano pe Bătrâna Damă de Companie. Notaţi data: 28 noiembrie 1909.
Prima victorie
La începutul secolului trecut, se putea vorbi cu greu despre rivalitate între cele două echipe, cu atât mai puţin despre ură. Inter abia se înfiinţase, iar zebrele nu traversau cel mai fericit moment. Luaseră un titlu în 1905, dar apoi au început problemele. Adică preşedintele de la acel Scudetto, Alfred Dick (încercaţi să nu râdeţi, perverşilor!), a avut mustrări de conştiinţă că a contribuit la binele Răului Absolut, iar un an mai târziu s-a cărat cu alţi băieţi şi a înfiinţat adevărata echipă a oraşului, Foot Ball Club Torino.
Firesc, a devenit şi primul preşedinte granata. În scurtul său mandat, a avut loc şi cel dintâi Derby della Mole. S-a întâmplat pe 13 ianuarie 1907, pe Velodromo Umberto I. Asta înseamnă că juBe – Torino este cea mai veche stracittadina din Serie A. Revenind la primul derby, cum zebraţii au fost mereu nişte infractori, legenda spune că la meciul cu pricina, conducerea dungaţilor l-a sechestrat pe Dick (nu vă puteţi abţine, este?) în vestiar, lăsându-l să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă pe teren doar din reacţiile publicului. Evident, în minţile lor înguste, o răzbunare pentru trădarea petrecută cu doar câteva luni înainte. Însă adevărata răzbunare a venit pe teren. Torino a câştigat cu 2-1 şi avea să controleze duelurile cu rivala locală în primii ani. De exemplu, între 1912 şi 1914, au existat nişte meciuri foarte echilibrate, în care Toro a câştigat cu 8-0, 8-6 sau 7-2.
Altă povestioară de care era nevoie, pentru a înţelege că ăştia au avut tot felul de apucături, încă din vremuri imemoriale.
Dar să ne întoarcem la meciul de acum 109 ani. Un duel echilibrat, „interesant, dar nu un clasic„, nota La Stampa. Inter a avut iniţiativa, mai ales datorită lui Virgilio Fossati, antrenorul-jucător-căpitan, care a controlat mijlocul terenului. “Se pare că mingea are o simpatie specială pentru el”, scria Gazzetta dello Sport. Dar partida a fost decisă de “punctul semnat cu măiestrie de Engler, după centrarea lui Schuler” (tot Gazzetta), în minutul 37.
Un gol special pentru Engler, un elveţian din St. Gallen, venit chiar de la nou-înfiinţata Torino. Practic, pentru el, un mini-derby. Dar a fost şi momentul care l-a aşezat pentru totdeauna în istoria Interului. E omul care a marcat golul primei victorii oficiale a clubului.
Recordul care a rezistat aproape un secol
“Internazionale a regăsit zilele bune. A jucat cu mult curaj şi cu virtuozitate”, a scris Gazzetta dello Sport. La Stampa remarca “aplauzele dezlănţuite care au salutat victoria lui Internazionale”. La mai mult de un an şi jumătate de la înfiinţare, Inter reuşise, în sfârşit, să câştige un meci oficial. S-a dovedit începutul unei serii istorice.
Între 28 noiembrie 1909 şi 6 martie 1910, Inter a obţinut nu mai puţin de 11 victoriii consecutive. Le-a bătut, pe rând, pe juBe, Torino, Genoa, Pro Vercelli, Ausonia, Unione Sportiva Milanese (de două ori), Milan, Andrea Doria, din nou Milan, din nou Andrea Doria. A marcat 45 de goluri şi a primit doar 12. Un eşec contra celor de la Genoa (0-4) a încheiat brutal seria pozitivă. Cu toate acestea, după o finală cu Pro Vercelli, echipă cu care a terminat la egalitate de puncte în fruntea clasamentului, Inter a cucerit primul său Scudetto.
Cele 11 succese la rând în campionat au reprezentat un record al clubului timp de aproape un secol. A fost bătut abia în sezonul 2006/07, când Interul lui Roberto Mancini a legat 17 victorii.
Sursa foto: it.wikipedia.org
Spaletti cred ca seamana putin cu primul presedinte al vostru, omu care purta ghinion. Spaletti poarta ghinion cu schimbari gen Borha Valerica in locul lui Politano. Raul Absolut e la +14. Bafta la locul 4!