Olanda-Franţa este unul dintre duelurile tradiţionale ale fotbalului european. Nu e vorba despre o rivalitate în adevăratul sens al cuvântului, însă are suficiente elemente pentru a se afla printre clasicele de pe continent. Istoria comună a celor două naţionale înseamnă 27 de întâlniri, cu un bilanţ favorabil „cocoşilor”, 13 victorii la 10 şi 4 remize.
Pentru olandezi, Franţa este pe locul 5 al adversarilor întâlniţi. Firesc, cele mai multe dueluri au fost cu Belgia (127). În special la începuturi, când aveau chef de o miuţă, băieţii ieşeau afară şi se jucau cu vecinii. Ceva de genu’ azi la scara mea, mâine la a ta. Apoi vine cealaltă mare rivală a „Portocalei”, Germania, împotriva căreia a jucat de 41 de ori. Inclusiv o finală de Cupă Mondială. Pierdută, însă, în 1974. Elveţia (33) şi Danemarca (31) sunt alte naţionale pe care Olanda le-a întâlnit mai des decât pe Franţa.
Surprinzător sau nu, Belgia e adversarul cel mai des întâlnit şi pentru Franţa (74 de meciuri). Pare că belgienilor le place să se joace doar cu vecinii. Urmează Italia (39), Spania (35), Anglia (33) şi Olanda. Din această listă, actuala campioană mondială are bilanţ pozitiv doar contra batavilor. Însă a avut ceva de tras pentru a ajunge aici. Abia în ultimii ani, pe fondul declinului accentuat al triplei vicecampioane mondiale, francezii au preluat conducerea la “directe”.
Egalitatea la general a fost stabilită abia pe 25 martie 2016, când “Les Bleus” au câştigat la Amsterdam cu 3-2 un meci amical disputat la doar o zi după moartea lui Johan Cruyff. Cruyff, care, ce ironie!, nu a jucat vreodată împotriva Franţei. O putea face cu 35 de ani mai devreme. Culmea, tot pe 25 martie.
“Bătrâna nefolositoare”
Deşi primul meci dintre Olanda şi Franţa s-a jucat în 1908, niciunul nu a fost oficial până în 1981, când cele două naţionale s-au întâlnit la Rotterdam, în prima etapă a preliminariilor Cupei Mondiale din Spania.
Am găsit poza asta, cu un banner afişat pe De Kuip, la partida despre care vorbeam. O traducere aproximativă, conform Google Translate, ar suna cam aşa: „Cruyff trebuie să rămână în Spania, avem destule femei bătrâne nefolositoare aici” (dacă e cineva care se descurcă mai bine în imposibilul grai neerlandez, să se simtă liber). La acel moment, marele Johan revenise în Europa, după perioada petrecută în SUA, şi semnase cu Levante. Erau, însă, ceva zvonuri că vrea să se întoarcă acasă şi se vorbea inclusiv despre faptul că ar mai putea ajuta naţionala. O naţională care fusese finalistă la precedentele două ediţii ale Cupei Mondiale, dar care se afla în uşoară degringoladă. De fapt, una ceva mai mare. Pentru că până la triumful de la Euro 1988, cândva „mecanica portocală” nu a mai prins vreun turneu final.
Anii următori au arătat că, totuşi, Cruyff mai putea. A luat titluri consecutive cu Ajax, apoi, forţat de conducerea „lăncierilor”, a plecat la marea rivală Feyenoord şi s-a răzbunat big-time, aducând, la 37 de ani, eventul pe De Kuip. Adică acolo unde i se scrisese că e „o bătrână nefolositoare„. Nicio ironie aici, deci.
Meciul din ‘81 a fost câştigat de Olanda cu 1-0, printr-un gol marcat din lovitură liberă de Arnold Muhren. Un băiat care are, la rândul lui, o poveste mişto. E fratele mai mic al regretatului Gerrie Muhren, cel care s-a distrat pe Bernabeu contra Realului, în semifinalele CCE din ’73, când a marcat golul victoriei cu 1-0 şi a oferit momentul pe care Jonathan Wilson l-a numit „adevăratul transfer de putere din fotbalul european„. Nu reiau, pentru că am mai vorbit despre el.
Mezinul Arnold şi-a construit singur o carieră importantă. A prins finalul perioadei de glorie a lui Ajax, a contribuit la ascensiunea lui Twente, la succesul istoric al lui Ipswich Town în Cupa UEFA (1981), a jucat câţiva ani la Manchester United, apoi s-a întors la Ajax, unde a cucerit Cupa Cupelor (1987), cu Johan Cruyff pe bancă. Însă asta nu a fost suficient pentru a deveni o prezenţă constantă la naţională. Meciul cu Franţa a fost doar al doilea în „portocaliu”, în condiţiile în care avea aproape 30 de ani. Precedenta selecţie era în ’78, la un amical cu Tunisia înaintea Mondialului din Argentina, unde nu a prins lotul. Nu a jucat la Mondiale, dar a participat la Europeanul din ’88. Şi nu a fost doar un simplu act de prezenţă.
Ştiţi golul marcat de Van Basten în finala cu URSS, da? Muhren e cel care a oferit centrarea. Sigur, un aspect insignifiant la o asemenea execuţie, dar rămâne momentul său de glorie. Venit când avea 37 de ani. O altă „femeie bătrână nefolositoare”, ar spune răutăcioşii.
În ciuda succesului de pe De Kuip, Olanda nu doar că nu a mers la turneul final, dar a terminat grupa preliminară pe 4, după Belgia, Franţa şi Irlanda. Mai mult decât atât, a fost ultima victorie împotriva francezilor până la acel 3-2 de poveste de la Euro 2000. Un clasic al unui clasic. Merită un scurt remember.
Era evident că raportul de forţe începuse să se schimbe. Franţa domina tot mai mult, în perioada despre care vorbim a luat un titlu mondial şi două europene, iar de atunci a continuat să se menţină în elită. Olandezii au pierdut iniţiativa, pe care au avut-o încă de la primele întâlniri.
Ruşinea istorică din 1923
1923 a fost un an greu pentru fotbalul francez. Un singur egal în şase meciuri şi eşecuri umilitoare cu Spania (0-3), Belgia (1-4), Anglia (1-4) şi chiar Norvegia (0-2). Însă niciunul nu a fost mai greu de digerat decât cel încasat la Amsterdam pe 2 aprilie, 1-8. A rămas până azi rezultatul maxim înregistrat între cele două echipe.
Până la urmă, nici deznodământul, nici diferenţa de scor nu au fost o mare surpriză, la momentul respectiv. Olanda îi bătuse zdravăn pe francezi şi în primele două întâlniri – 4-1 (1908) şi 5-0 (1921). S-a impus şi în 1931 (4-3), înainte de a suferi primul eşec în mai 1934, un 4-5 pe teren propriu.
Wim Roetert, Evert van Linge, Jaap Bulder şi Wim Addicks au reuşit câte o dublă pentru Olanda. La 7-0, Henri Bard s-a enervat şi a dat singurul gol al oaspeţilor, după ce a driblat cam jumătate din echipa adversă. Doi dintre marcatorii învingătorilor erau la debut. Roetert avea deja 31 de ani şi a jucat singurul meci la naţională. Addicks a mai jucat de două ori şi a mai înscris o dată. În schimb, pentru Bulder a fost ultima partidă internaţională. Palmaresul său: 6 jocuri, 6 goluri. Plus un bronz olimpic, în 1920, la Antwerp.
Acum, dacă am fi răutăcioşi am spune că motivul pentru care s-a terminat 8-1 e faptul că în apărarea Franţei a jucat piaza rea Pierre Mony. Ăsta e un băiat care a debutat în naţională alături de fratele său, Alexis, într-un meci cu Italia, la Milano, în ianuarie 1920. Squadra a bătut cu 9-4, iar cei doi fraţi au fost lamentabili. Alexis nu a mai pupat la lot, iar Pierre, deşi selecţionat pentru Jocurile Olimpice din ‘20, nu a mai pus piciorul pe teren într-o partidă a Franţei până în 1923. Când a revenit în echipă “cocoşii” au luat 3 de la Spania, 4 de la Belgia, 8 de la Olanda şi, în fine, 4 de la Anglia, când şi-a dat şi autogol. Astea au fost cele 5 selecţii ale sale. Faceţi voi calculele.
Şi totuşi, Pierre Mony a rămas în istorie nu pentru bilanţul său dezastruos la naţională, ci pentru faptul că a scăpat nepedepsit după ce a comis o crimă cu sânge rece. În noaptea de 15 spre 16 mai 1928, şi-a împuşcat de patru ori cel mai bun prieten, sportiv şi el. Jean Delpierre, victima adică, era campion de ciclism şi pilot de curse, iar vina lui era că Mony îl bănuia că ar fi avut o relaţie cu soţia sa. Omu’ a murit a doua zi la spital. Mony a fost judecat în octombrie acelaşi an, dar, cumva – probabil şi datorită popularităţii sale -, a fost găsit nevinovat. A plecat din tribunal ca om liber şi a murit de bătrâneţe, în prima zi a anului 1980.
Golul lui Sneijder
Au trecut peste 10 ani de la ultima victorie a Olandei cu Franţa. La Euro 2008, a fost 4-1 pentru băieţii în portocaliu, iar ultimul gol a fost cu adevărat cireaşa de tort. Sneijder şi unul dintre şuturile sale imparabile.
De atunci, cele două naţionale s-au mai întâlnit de cinci ori şi de fiecare dată a câştigat Franţa. Olanda are şansa de a întrerupe această serie vineri seară, pe De Kuip.
Sursa foto deschidere: geheugenvannederland.nl