Nevoia disperată de un nou Cardiff

E atât de frumoasă poza asta! Şi trezeşte atâtea amintiri frumoase.

A devenit un clişeu în ultimele zile să aduci vorba despre Cardiff 1993, când vorbeşti despre naţionala U21. Cu atât mai mult după victoria de aseară. Asta deşi matematica spune că nu e gata încă. Dar, hei!, cine mai are timp să se gândească la meciul cu Liechtenstein? Mai ales că nici băieţii lui Rădoi nu arată că ar face-o.

Modul în care au sărbătorit după acest 2-0 cu Ţara Galilor spune tuturor că partida de marţi e doar o formalitate. Până la urmă, e nevoie doar de un punct. Ce se poate întâmpla? Să fim pozitivi şi să ne gândim că atitudinea puştilor e rezultatul încrederii pe care au căpătat-o în aceste preliminarii care, pe alocuri, au sfidat logica şi ne-au zdruncinat ideile preconcepute. „Mentalitatea se construieşte„, a spus Rădoi, aseară, după meci. O sentinţă care se aplică în cazul acestei genraţii. Şi care e confirmată de anunţul făcut în cor de Ionuţ Radu şi George Puşcaş, probabil liderii echipei: „Mergem acolo să câştigăm Euro„.

Uşor exagerat, n-are rost să ne ascundem. Să nu trecem uşor peste faptul că, dacă se supără, francezii pot veni la Europeanul U21 de anul viitor cu Mbappe. Şi cu asta am spus totul. Dar să nu râdem de entuziasmul acestor copii, de a căror performanţă ne agăţăm flămânzi, în speranţa unui viitor mai bun. Iar pentru asta nu ezităm să facem legături cu trecutul care ne-a oferit atâtea satisfacţii.

Senzaţia e că noi aveam nevoie de această calificare chiar mai mult decât cei care au obţinut-o (vine inevitabil, nu-mi imaginez că se mai poate întâmpla ceva). Am avut parte de atâtea dezamăgiri, vedem zilnic exemple de amatorism tragi-comic în fotbalul nostru, încât aşteptam cu disperare un nou Cardiff.

Pentru mulţi, e locul în care s-a născut cu adevărat ceea ce nu ne putem abţine să numim „Generaţia de Aur”. N-aş merge atât de departe, dar e clar că seara aia de noiembrie, de acum 25 de ani, are locul ei bine determinat în istoria fotbalului românesc. Eu, de exemplu, încă îmi amintesc, înainte de orice, că tremuram tot din cauza emoţiilor. Tremuram în asemenea hal, încât maică-mea a fost nevoită să umble la cutiuţa în care ţinea calmantele. Nu, nu e o exagerare! Chiar era o vreme în care naţionala îţi oferea stări de genul ăsta. Abia apoi vin amintirile legate de golul lui Hagi, bara lui Bodin (trăiască familia lui!) şi, în fine, descătuşarea oferită de contra finalizată de Răducioiu. O fază pe care acum o văd ca pe un antrenament pentru golul lui Hagi cu Argentina, de peste câteva luni.

Bă, da’ cum dribla Ilie!

Ce mi se pare cu adevărat interesant e că şi cealaltă generaţie care i-a făcut pe români să tresară, cea care a jucat la primul Mondial mexican, în 1970, a avut un moment Cardiff al ei. În preliminariile Euro 1972, echipa lui Dobrin şi Dumitrache a jucat contra Ţării Galilor. A scos un 0-0 eroic în deplasare (tot într-o seară de noiembrie), apoi a rezolvat calificarea în ultimul meci din grupă, la Bucureşti, printr-o victorie cu 2-0, decisă de golurile lui Culai Lupescu şi Mircea Lucescu.

Diferenţa vine din faptul că pentru naţionala de acum aproape jumătate de secol, acela a fost, cumva, cântecul de lebădă. Succesul de pe fostul „23” a fost ultimul rezultat important pentru un grup care putea obţine mai mult.

Programul meciului Ţara Galilor – România 0-0, din 1970 / Sursa foto: bobsprogs.com

Acum depinde doar de puştii de la U21 ce traseu vor alege. No pressure, kids! 

Facebook Comments

Lasă un răspuns