Steaua ad portas

În 1984, Steaua a speriat-o serios pe Roma, vicecampioana Europei în acel moment, chiar pe Olimpico, şi doar paradele unui portar cu o carieră de aproape 300 de meciuri în Serie A (şi cu o medie de mai puţin de un gol primit pe partidă) a evitat o surpriză. Franco Tancredi este numele celui care i-a salvat pe giallorossi și cel căruia Corriere dello Sport i-a mulţumit mare pe prima pagină, a doua zi.

Sursa foto: asromaultras.org

Nu e greu de aflat cine a fost Tancredi și cu ce se poate lăuda el. Așa că atunci când spune că meciul cu Steaua a fost cel mai bun al carierei sale, ciulești bine urechile. “Nu-mi amintesc să mai fi făcut vreodată atâtea parade de un asemenea nivel precum în acea zi. Românii erau foarte puternici, aveau să câștige Cupa Campionilor în următorul sezon„, a povestit în cartea “I campioni che hanno fatto grande l’AS Roma”. Dar până să vină CCE la București, la grande squadra, și favorita acelei duble din primul tur al Cupei Cupelor, era Roma.

Cu doar câteva luni înainte, Roma jucase finala Cupei Campionilor. A pierdut-o în fața lui Liverpool. Acasă și la loviturile de la 11 metri, ceea ce a făcut eșecul și mai greu de suportat. În condițiile astea, nu a fost o mare surpriză că au început schimbările. A plecat antrenorul, “Il Barone”, Nils Liedholm. În locul său a venit un alt suedez. Un tehnician în ascensiune, de doar 36 de ani. Sven-Goran Eriksson pe numele său. O dusese pe IFK Goteborg spre câştigarea Cupei UEFA, în 1982, şi îi refuzase Craiovei fisa la acelaşi trofeu, un an mai târziu, când era pe banca Benficăi. A plecat şi căpitanul, Agostino Di Bartolomei. Nici “Al optulea Rege” Falcao nu a mai stat mult printre coline. Avea să plece peste câteva luni. Însă echipa era oricum una teribilă. Conti, Graziano, Ancelotti (aflat în ultima parte a recuperării, după o perioadă marcată de accidentări urâte), Cerezo, Pruzzo şi noua stea Giuseppe Giannini erau nişte băieţi serioşi, care impuneau măcar respect, dacă nu teamă.

Mai ales pentru un adversar care trecea printr-un altfel de proces de schimbare.

Steaua, sezonul 1984/85. Sursa foto: fcsteaua.ro

În toamna lu’ 84 se făceau patru ani de când Steaua nu mai jucase în cupele europene. Echipa era tânără (o medie de vârstă undeva pe la 24 de ani), neexperimentată, dar pe cale să revină în prim plan. În sezonul precedent fusese mult timp pe primul loc în campionat, înainte de a pierde titlul pe final în faţa lui Dinamo. Tot câinii au luat şi Cupa, tot după un duel cu rivala din Ghencea, care, astfel, s-a mulţumit doar cu întoarcerea în Europa. În ciuda progreselor, blândul şi de-al casei nea Imi a fost înlocuit cu zbirul Halagian, venit la pachet cu “focu’ la ei”, abordare care a fost aproape să aprindă Roma.

Pe un Olimpico puţin populat – “în umeda seară romană, Roma a fost trădată şi de iubitorul său public”, remarca La Repubblica – Steaua a jucat fără complexe şi a produs una dintre înfrângerile memorabile ale fotbalului românesc (oricât de ciudat sună asta). Italienii au înţeles destul de repede că lucrurile nu aveau să fie simple. “O Roma care a plătit scump absenţele lui Falcao şi Ancelotti (nici unul dintre ei nu a jucat în cele două partide), dar care a părut să resimte chiar mai mult schimbarea de pe bancă. Unde sunt viteza, verticalizările şi concreteţea predicate de Eriksson?”, se grăbea să concluzioneze şi să întrebe acelaşi cotidian amintit mai sus. La ce-ţi trebuie d-astea, când îl ai pe Tancredi?

Cel care a dat startul show-ului oferit de portarul romanist a fost Fane Petcu. Italienii îl scriau Pectu (nu doar pe grafica de meci), dar măcar îl pronunţau corect. Bine, şi Duckadam era Ducadan (aha, cu rotine!), iar Satana a devenit Pitzurka. Contează mai puţin, să revenim la Fane. Fachirul capricios din Constanţa, care trăia pentru a-i da exterioare pe viteză lu’ Lăcă, a tras tare bine de la marginea careului, dar dracu’ ăla de Tancredi a anticipat cu vreo 34 de ani campania de abonamente a Romei şi a plonjat spectaculos, în timp ce a avut timp să transmită că “io ci sono”. “Un felice momento di Tancredi”, a scris La Repubblica după meci. Cazzo, ce felice? Omu’ sărea efectiv din bară în bară, şi până la transversală, ca un posedat. Lăcătuş, Laurenţiu, Puşcaş sau Piţurcă, autorul unei duble ocazii uriaşe pe final, pot depune mărturie. “Gran parte del risultato lo si deve a lui”, cică. Mai lipsea să marcheze. N-a fost nevoie, pentru că, până la urmă, a făcut-o Graziani, în minutul 72. Şi cu 1-0 a murit meciul. A doua zi, Corriere dello Sport titra cu litere mari: “Roma: grazie Tancredi”.

Îmi aduc aminte că ministerul a fost entuziasmat de jocul nostru, ne-a dat primă de 3.000 de lei pentru ‘eșecul patriotic’ din Italia”, a povestit unul dintre protagoniştii partidei, Laurenţiu, într-un interviu pentru Libertatea. Era, probabil, şi o încurajare pentru retur. Prestaţia de la Roma oferea motive de optimism că rezultatul putea fi întors la Bucureşti. Dar şi acum 30-35 de ani (sau mai ales atunci?), italienilor le era suficient un meci pentru a-şi citi adversarul care i-a surprins. Aşa că jocul de pe Olimpico nu s-a repetat şi pe Ghencea. Era să se repete rezultatul, în schimb. Adică 1-0 pentru giallorossi. Duckadam a apărat, însă, un penalty pe final şi s-a terminat 0-0. Un meci la finalul căruia băieţii din Caput Mundi au acuzat jocul dur al adversarilor. Roberto Antonelli a suferit o accidentare urâtă (ruptură a tendonului lui Ahile), care i-a grăbit sfârşitul carierei. Deşi Bărbulescu a fost arătat cu degetul, imaginile arată că a fost vorba de ghinion. Conti, Pruzzo, Graziani şi Cerezo au plecat la rândul lor cu amintiri din ţara lu’ Epoca de Aur. Bumbi, nu te-ai putut abţine, este?

Sigur că poate părea exagerat faptul că duelul cu Roma (turul, ca să fim mai exacţi) a rămas unul memorabil. Mai ales că a avut loc într-o perioadă în care Craiova şi Dinamo făceau semifinale europene şi în contextul în care palmaresul continental al Stelei e unul important. Dar acel palmares a devenit important ulterior. Până în 1984, roş-albaştrii nu prea aveau cu ce să se laude în Europa. În Cupa Campionilor şi în Cupa UEFA nu trecuseră vreodată de primul tur. Performanţele de vârf erau sferturile Cupei Cupelor, în sezonul 1971/72 (celebrele duble cu Barcelona şi Bayern, pe care Steaua le-a terminat neînvinsă) şi succesul cu 6-0 în faţa lui Young Boys Berna, în aceeaşi competiţie. Deci da, exista un complex european.

Un complex european care a dispărut într-o seară ploioasă de toamnă, la Roma, în ciuda înfrângerii. Opt dintre cei care s-au aflat pe teren pe Olimpico – Duckadam, Iovan, Bumbescu,Lăcătuş, Balint, Majearu, Radu II şi Piţurcă – au jucat şi peste mai puţin de doi ani, la Sevilla. Da, la un an după ce era scoasă din primul tur al Cupei Cupelor, Steaua depăşea în premieră primul tur în Cupa Campionilor. Apoi, pe al doilea. Şi aşa mai departe, până a luat trofeul. Cea mai bună perioadă din istoria clubului tocmai începuse.

Facebook Comments

One Reply to “Steaua ad portas”

  1. Foarte frumos articolul. Felicitări!

Lasă un răspuns