Retragerea lui Manu şi provocarea lui Pop

Manu a fost campion în Euroligă, campion olimpic şi campion NBA, de patru ori. E unul dintre cei doar doi oameni care au făcut “Tripla”. Celălalt e Bill Bradley. Dar cariera prospăt încheiată a lui Ginobili nu e neapărat despre cifre şi recorduri. O dovedesc mediile celor 16 ani petrecuţi la Spurs: 13,3 puncte, 3,5 recuperări şi 3,8 assisturi. Nu sunt nişte statistici de superstar. Dar argentinianul a fost parte din Big 3-ul creat de Popovich în San Antonio. Întâi a plecat Timmy. Apoi Parker. Acum a venit rândul lui. Dă-l dracu’ de clişeu, că acum nu e clişeu. Chiar e finalul unei ere.

Şi aici ajungem la importanţa lui Manu. Un jucător căruia nu i-a păsat de cifre. Indiferent că era vorba despre puncte, sau despre minutele jucate. Nu s-a vrut titular. În 2008 a fost cel mai bun “al şaselea om” din NBA. I-a păsat doar să câştige şi să-şi ajute echipa să câştige. Iar chestia asta de a se pune în slujba echipei (ah, alt clişeu!), la fel cum au făcut-o Duncan şi Parker (şi, în general, cam toată lumea care a jucat la Spurs în ultimii 20 şi ceva de ani), i-a făcut munca mai uşoară lui Pop.

Să nu uităm că nu vorbim despre oricine. Ginobili a fost MVP în Euroligă, unde a făcut-o campioană pe Kinder Bologna, şi a fost liderul incontestabil al generaţiei de aur a Argentinei, care, în 2004, la Atena, a cucerit titlul olimpic. Cu Manu marcând 29 de puncte în semifinala cu SUA (da, putea să dea cât era nevoie, când era nevoie).

Dar Ginobili a înţeles că, renunţând la gloria personală, va deveni parte din ceva mai mare. “The Spurs Way”, un mod de a juca baschet care a creat o dinastie a cărei cea mai bună expresie – apogeul, cum ar veni – l-a reprezentat finala din 2014, când băieţii lui Pop au dat de pământ cu ultimul Miami Heat al lui LeBron şi D-Wade. O echipă care a găsit puterea de a se ridica după eşecul dureros suferit cu un an înainte, pentru a se întoarce să se răzbune. Nu oricum, ci distrugându-şi adversarul, în timp ce oferea un spectacol minunat.

Prin retragerile lui Duncan şi Manu, plecarea lui Parker şi trade-ul forţat al lui Kawhi (omul care ar fi trebuit să ducă mai departe o moştenire de peste două decenii), cel mai bun antrenor din NBA s-a trezit singur. Trebuie să o ia de la capăt, dar fără a avea cu adevărat un punct de plecare. Când a venit la Spurs, în 1996, l-a găsit acolo pe David Robinson. Apoi, imediat, l-a draftat pe Duncan. Aşa a început totul. Acum sigur că îi are pe DeMar, pe Pau sau pe Rudy Gay, plus câţiva tineri promiţători, în frunte cu proaspăt draftatul Lonnie Walker, dar niciunul nu pare făcut din acelaşi material din care au fost construiţi oamenii de încredere ai lui Pop. Plus că pentru o relaţie precum cea pe care a avut-o cu Timmy, cu Tony şi cu Manu e nevoie de timp. Uitaţi-vă puţin la imaginile de mai jos.

Este evident că acolo e vorba despre ceva special.

Mulţi se întreabă dacă San Antonio mai prinde play-off-ul, în viitorul sezon. Se fac tot felul de scenarii, de calcule, se discută… Bla-bla-bla! Dar adevărul e că marea provocare a lui Pop, ajuns între timp la 69 de ani, este să încerce să pună bazele unei alte echipe care să spere că poate ajunge într-o zi la nivelul celei intrate deja în legendă. Şi asta fără să aibă jucători de calitatea umană a lui Manu. El şi ceilalţi i-au făcut munca de antrenor mai uşoară. A spus-o de multe ori. Fără să ştie, i-au făcut-o şi a dracu’ de dificilă, în acelaşi timp.

Sursa foto: clutchpoints.com