Elkjaer Larsen, idolul desculț al Veronei

elkjaer verona 1984

Preben Elkjaer Larsen nu a fost un desculț, deși cel mai cunoscut gol pe care l-a marcat în Serie A a fost reușit fără a avea gheata în picior. Un episod atât de important, încât fanii Veronei vorbesc și azi despre el cu o emoție unică.

Nu doar am citit despre asta. Am fost acolo, pe stadion, atunci când Elkjaer şi-a pierdut gheata şi a marcat descălţat împotriva lui Juve. MITIC”. Sunt amintirile unui suporter veronez, redate în excelenta carte a lui Tim Parks, „A Season with Verona”. Un moment memorabil al fotbalului italian din anii ’80. Și golul simbol al unui Scudetto istoric.

Osvaldo

Orice fan il calcio care se respectă știe povestea. Și obligatoriu are în topul echipamentelor favorite tricourile alea Adidas, albastre, cu foarte finele linii galbene și sponsorul Canon (nu-i rău nici modelul pe galben). De asemenea, știe că artizanul acelui succes unic a fost Osvaldo Bagnoli, un antrenor capabil să îmblânzească un danez capricios, care a sfârșit prin a deveni idolul absolut dintr-o echipă divinizată şi în prezent pe Bentegodi. De obicei, o astfel de poveste începe cu „a fost un drum lung”. Ei bine, în cazul ăsta lucrurile nu au stat deloc aşa. A fost o ascensiune fulminantă, neaşteptată şi neprevăzută, iar declinul a fost la fel de rapid. Veni, vidi, vici. Și apoi, din nou în mediocritate.

Da, tricourile astea… / Sursa foto: sport.virgilio.it

În 1979, Verona a retrogradat în Serie B. Momentul dificil s-a prelungit: la finalul sezonului 1979/89, a terminat pe 13. A urmat o clasare pe 16, la doar un punct de Serie C. În acelaşi timp, Cesena, antrenată Bagnoli, un fost mijlocaş la Milan, dar și la Hellas, a prins locul 2 şi a promovat.

Bagnoli nu a mers însă în Serie A, pentru că a acceptat să se întoarcă la Verona, convins de promisiunile preşedintelui Celestino Guidotti. A primit asigurări că va avea mână liberă și așa, în vara anului 1981, bulgărele a plecat la vale.

Strategie de transferuri inteligentă

Alături de directorul sportiv Emiliano Mascetti, Bagnoli a pus la punct o strategie de achiziţii inteligentă. Cu resurse limitate la dispoziţie, cei doi s-au orientat spre jucători crescuţi la cluburile mari, dar care nu reuşeau să se impună acolo. Se bazau pe faptul că „refuzații” erau tineri, talentaţi, dornici să iasă în evidenţă şi, cel mai important, ieftini. Nea Osvaldo s-a dovedit și un bun comunicator: „Ar fi greşit să ne gândim la ei ca fiind second-hand. Doar nu sunt maşini”. Nu conta doar valoarea, ci şi caracterul fotbaliștilor. Bagnoli obişnuia să spună că „noi construiam un puzzle, iar piesele potrivite trebuiau să fie oamenii potriviţi înainte de a fi sportivii potriviţi”.

Primele trei transferuri făcute de tandemul Bagnoli-Mascetti s-au potrivit de minune cu ideile clubului și s-au dovedit rapid adevărate succese. Roberto Tricella, un libero crescut de Inter, a devenit căpitanul echipei campioane din 1985. Decarul Antonio Di Gennaro ajunsese deja la 22 de ani, dar, în ciuda talentului său indiscutabil, nu reușea să se impună la Fiorentina, blocat de legenda locală Antognoni. În fine, portarul Claudio Garella nu convinsese la Lazio şi, după trei sezoane în B, la Sampdoria, a ajuns la Verona într-o neîncredere aproape generală. Stilul său era cumva neobișnuit. Gianni Agnelli chiar a glumit pe seama lui și l-a numit odată „cel mai bun portar din lume, dar nu cu mâinile”. Avea însă încrederea noului său antrenor, ceea ce era suficient.

Băieții nou-veniți s-au integrat perfect, iar Verona, echipa care a evitat Serie C în ultima etapă, s-a transformat într-o forţă și a promovat de pe primul loc la finalul sezonului 1981/82. „Toţi îşi amintesc de anul titlului, dar cu câţiva ani înainte am câştigat Serie B jucând chiar mai bine”, a declarat Di Gennaro.

Imediat după promovare, Bagnoli a identificat omul ideal pentru a întări echipa. Pietro Fanna, o excelentă extremă de doar 24 de ani, luase deja trei titluri cu partea dungată a orașului Torino, dar nu putea să-și facă loc într-o echipă în care trebuia să concureze pentru un post de titular cu Bettega, Causio sau Virdis. Mutarea la Verona a fost un câştig pentru toată lumea.

„Bagnoli m-a transformat într-un fotbalist complet, care putea juca pe tot terenul”, a povestit Fanna. Hellas și-a făcut rost astfel de un jucător deja experimentat, versatil şi care a devenit o piesă importantă în anii următori.

Verona s-a descurcat mai mult decât onorabil în primele două sezoane după revenirea în Serie A, clasându-se pe locurile 4 şi 6 şi jucând de fiecare dată finala Cupei Italiei (le-a pierdut pe ambele, cu Răul torinez și Roma). O surpriză plăcută, o echipă solidă, dar nimeni nu-și imagina ceea ce a urmat. Până la urmă, aşa cum excelent a scris James Horncastle, „Hellas era o producţie low-cost într-o ligă precum Hollywood”.

În perioada aia, cluburile mari ale Italiei erau într-o cursă furibundă a „înarmării”. Să nu uităm că, la mijlocul anilor ’80, Serie A era liga în care îşi câştigau pâinea Maradona, Platini, Rummenigge, Socrates, Falcao sau Zico, printre alții. Dar Bagnoli era convins că e loc de ceva istoric, pentru că „jucătorii noştri erau flămânzi şi voiau să arate fostelor cluburi că au greşit când i-au lăsat să plece”.

Bine, nici Verona nu a stat degeaba şi a făcut, la rândul său, transferuri spectaculoase, cu nume. Dar fără a abdica de la principiile lui Bagnoli: „Fotbalul e atât de simplu. Pressingul sau apărarea în zonă nu sunt concepte indispensabile. Important este să ai norocul să găseşti omul potrivit, apoi să-l pui pe postul potrivit şi să-l laşi să se exprime liber. Am antrenat jucători care au meritat să câştige un Scudetto fără să inventez tactici noi, fără machiavellism sau alte secrete”.

Iar în vara lu’ ’84, când Maradona ateriza la Napoli, Bagnoli a găsit cei trei oameni potriviţi ca să-și completeze puzzle-ul. Giuseppe Galderisi, un atacant de 20 de ani, a fost cumpărat de la „Baba” din Torino. Avea să devină golgheterul echipei în sezonul titlului, cu 11 goluri. Apoi, de la Kaiserslautern a fost transferat Hans Peter-Briegel, campion european în 1980 şi vicecampion mondial în 1982 cu Germania, care a fost reprofilat ca mijlocaş („Mereu am visat să joc pe acest post”) şi a avut un impact incredibil, înscriind de nouă ori în primul an pe Bentegodi. Dar adevărata lovitură a fost Elkjaer Larsen.

„Sex, nicotină și un strop alcool”

Sursa foto: amtsavisen.dk

Elkjaer a fost unul dintre băieții responsabili de explozia fotbalului din Danemarca, la finalul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Un talent uriaş, o forţă a naturii, dar şi un caracter dificil… Știți despre ce e vorba, e aproape ca la carte. Se spune că în timpul perioadei petrecute în Germania, la FC Koln, cu care a fost campion în Bundesliga, antrenorul său, severul Hennes Weisweiller, i-a reproşat că a fost văzut într-un club de noapte alături de o frumoasă domnişoară şi o sticlă de whiskey. Cât se poate de natural, danezul i-a răspuns tehnicianului că a fost prost informat: era vorba de o sticlă de vodcă. Şi de două domnişoare. Mai puneți că nu se ferea să tragă și câte o țigară în vestiar și aveți tot tabloul.

Neînţelegerile cu Weisweiller i-au grăbit plecarea de la Koln, astfel că, în 1978, a ajuns în Belgia, la Lokeren. S-a simţit atât de bine acolo încât a rămas şase ani, refuzând inclusiv niște oferte de la PSG şi Tottenham.

Stilul ăsta rebel al lui Elkjaer nu l-a speriat pe Bagnoli, care îl considera pe danez „un cal nebun cu un caracter de napoletan”. La fel ca întreaga Europă, antrenorul Veronei a fost cucerit de prestaţiile capriciosului atacant la Campionatul European din 1984, în ciuda faptului că el a ratat lovitura de la 11 metri decisivă în semifinala cu Spania. De altfel, la sfârşitul anului, Elkjaer a terminat pe locul 3 în clasamentul Balonului de Aur, în spatele tandemului francez Platini-Tigana.

Sursa foto: bt.dk

Bagnoli a decis să folosească în mod pozitiv nebunia danezului, pentru că îl vedea un element fundamental pentru echipa sa. Nu s-a înşelat. Elkjaer a marcat o serie de goluri extrem de importante în drumul veronezilor spre Scudetto, inclusiv ACEL gol.

Ziua în care Elkjaer a devenit idol pentru totodeauna pe Bentegodi

Verona a început în forţă sezonul 1984/85. În prima etapă, i-a stricat debutul lui Maradona și a învins-o cu 3-1 pe Napoli, iar după o victorie cu un scor identic în faţa lui Ascoli, în runda a doua, a devenit lider pentru prima oară în istoria sa. Crash testul a fost meciul din etapa a 5-a. La 14 octombrie 1984, pe Bentegodi era așteptat alb-negrul piemontez. Echipa care câștigase titlul în ediția precedentă de Serie A și care nu pierduse încă în cea proaspăt începută.

În faţa unui adversar la care jucau Platini, Paolo Rossi, Tardelli, Boniek sau Scirea şi care în acel sezon a câștigat Cupa Campionilor (așa cum știm cu toții), Verona a jucat perfect şi a bătut cu 2-0. Fostul torinez Galderisi a deschis scorul după ceva mai mult de o oră de joc, după o centrare a altui ex, Fanna. Un moment de satisfacţie pentru cei doi. Dar răzbunarea lor a fost eclipsată de faza petrecută cu nouă minute înainte de final.

După o degajare din colţul careului de 6 metri, mingea a ajuns pe stânga, la Elkjaer. Danezul a evadat pe extremă şi a plecat furibund spre poarta lui Tacconi. Stefano Pioli a încercat un tackling disperat, dar l-a ratat pe atacantul veronezilor cum pare să rateze sezonul ăsta calificarea în Liga Campionilor cu Milan. Tot ce a putut face a fost să-l lase fără gheată. „Calul nebun” nu s-a încurcat în amănunte şi şi-a continuat cursa. În careu, a driblat un alt adversar şi, așa, desculț, a tras cu dreptul la lung. 2-0, delir în tribune, entuziasm printre băieții gialloblu. Elkjaer le-a arătat colegilor că e descălțat și a lăsat deoparte modestia (atâta câtă avea): „Uite, bă, sunt desculț! Atât de bun sunt”. Pe margine, Bagnoli privea impasibil, deşi echipa sa tocmai îşi anunţase candidatura pentru Scudetto.

Dacă Verona se numea Juventus sau Roma, probabil că ar fi fost luată mai în serios şi multă lume ar fi crezut în şansele sale”, a scris Gianni Mura, în La Repubblica. Între timp, la vestiare, Elkjaer a declarat că golul său a fost unul „normal”. Ulterior a admis că a fost atât de normal, încât „din acel moment am devenit idolul fanilor”. Fani care cereau ca danezul să fie numit primarul oraşului.

Scudetto

Încă neluată în seamă, Verona şi-a continuat parcursul la limita perfecțiunii şi a dominat un campionat plin de superstaruri. Prima înfrângere a suferit-o abia în etapa a 14-a, 1-2 cu Avellino, iar până la finalul sezonului a mai pierdut un singur meci. Confirmarea matematică a titlului a venit în penultima etapă, după o remiză la Bergamo, cu Atalanta (1-1). Golul Scudetto, aşa cum spun italienii, a fost marcat, desigur, de Elkjaer. Pentru prima oară într-un deceniu şi jumătate, o echipă care nu era din Milano, Torino şi Roma devenea campioana Italiei.

Sursa foto: zonacalciofaidate.it

Bagnoli şi Verona nu au mai repetat sezonul ăla fantastic. Declinul a fost la fel de rapid ca ascensiunea, iar Hellas a retrogradat în 1990. În același an, Elkjaer s-a retras, după doi ani liniştiți petrecuți acasă, la Vejle.

Perioada aia grozavă a intrat direct în legendă. Iar în acea legendă, un gol marcat într-o după-amiază de octombrie de probabil cel mai popular atacant din istoria Danemarcei e la loc de cinste.

Sursa foto deschidere: hellaslive.it

*Textul ăsta a fost publicat prima oară acum câțiva ani, pe stiridesport.ro, un site care acum nu mai există. Așa că, după ce am primit acceptul omului cu care am colaborat atunci, am decis să-l reciclez, pentru că mi-ar fi părut rău să se piardă. Am mai modificat pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, dar în principiu nu s-a schimbat nimic 😃

Lasă un răspuns