Fotbal, politică și niște clasici în viață. Top 10 articole pe 2020

A fost un an greu și alte clișee. Deși nu d-asta nu am scris atât cât mi-aș fi dorit pe frumosul site personal. Dar tot m-am descurcat pentru un top de sfârșit de an.

Pe Marcel Răducanu l-am iubit fără să-l văd jucând. Pe Adrian Ilie l-am iubit urmărindu-i întreaga carieră. Știți deja că-s fan al combinației fotbal+politică. Mă bucur să observ că nu-s singur. Toate astea sunt în Top 10 articole pe 2020.

De la „ultimul” loc la primul, cele mai citite articole ale anului sunt:

3 goluri pentru care sunt fascinat de Marcel Răducanu, chiar dacă nu l-am prins jucând

Dintr-un anumit punct de vedere, pentru mine, Marcel Răducanu e varianta românească a lui Giuseppe Meazza. Pe niciunul nu l-am văzut jucând, dar ambii mă fascinează. De fapt, mă fascinează calitatea lor de a genera legende.

Totuși, dacă în cazul lui Meazza trebuie să mă mulțumesc mai ales cu poveștile și legendele, cu Marcel al nostru există și dovezi filmate care confirmă o parte dintre mituri. Cel mai bun fotbalist român în 1980, Răducanu dribla cum puțini au făcut-o p-aici, pe la noi (faptul că știa cu varza e un punct comun cu Peppin). Nu degeaba i s-a spus „Samantha” sau „Iosefini”. Era considerat un magician capabil mereu să scoată din joben ceva care să distreze publicul.

Sunt trei goluri marcate de Marcel Răducanu pe care le pun deasupra tuturor, într-un top personal. Fiecare în parte are și o însemnătate care le distanțează de celelalte. Pe lângă faptul că au ca element comun driblingul, această armă pe care „Samantha” știa să o folosească atât de bine.

Antonio Conte e o poveste despre Giaccherini și alte „vicii”

Cine i-a urmărit cariera de antrenor lui Conte (pentru că a vrut sau pentru că nu a avut încontro) nu poate fi surprins de ieșirea pe care instabilul a avut-o imediat după finala Europa League. Finală pierdută și pentru că iar s-a dovedit un taliban incapabil să schimbe ceva la momentul potrivit. Dar de data asta nu e despre limite tehnice. Și despre o nouă dovadă că avem de-a face cu un dezechilibrat care suferă de mania persecuției.

Nu a fost singura ieșire agresivă pe care am avut-o la adresa lui Conte. Pentru că anul ăsta mi-am făcut și podcast, i-am zis câteva și prin viu grai.

Cupa Italiei a fost un haos încă de la prima ediție

Prima finală din istoria Cupei Italiei s-a jucat la 16 iulie 1922, la Vado Ligure. Adică acasă la suprinzătoarea finalistă. Nu a fost un meci grozav, conform cronicilor din acea vreme. Dar momentul decisiv a dat naștere unei legende și l-a transformat pe Virgilio Felice Levratto în primul erou al competiției.

În minutul 118, când scorul încă era 0-0, atacantul care urma să ajungă pe podiumul olimpic cu naționala Italiei și să joace la Genoa, Inter și Lazio, a marcat golul prin care Vado a luat Cupa. A tras atât de tare, încât ar fi făcut o gaură în plasă, zice povestea romanțată a finalei. Ettore Cantarutti, unul dintre fundașii lui Udinese, l-a întrebat pe portarul Libero Lodolo: „A fost gol?”. Iar răspunsul dezarmant a fost: „A trecut și a rupt și plasa”.

Ambrosiana: istoria Interului în perioada fascismului (partea a treia)

„Norocul nu a fost un prieten bun pentru culorile nerazzurre. Daca Austria ar fi învins Ambrosiana la fel cum a eliminat-o pe Juventus, ne-am fi scos pălăria în faţa echipei care s-a dovedit cea mai puternică a momentului. Dar, de-a lungul celor 180 de minute, s-a văzut o superioritate a brunetului Meazza în faţa blonului Sindelar”, nota Lo Sport Fascista.

La Domenica Sportiva a mers chiar mai departe: „Austria Viena a câştigat cupa, dar cel care a învins-o pe Ambrosiana a fost arbitrul Cejnar. Când a inventat un penalty, când a anulat un gol al nerazzurrilor. În final, arbitrul a şi eliminat doi jucători milanezi. Ambrosiana a pierdut cupa pentru că a jucat returul pe terenul adversarilor. Daca s-ar fi jucat pe Arena, penalty-ul ar fi fost o lovitură liberă de la marginea careului, iar golul anulat ar fi fost validat”.

Cu siguranţă, într-o perioadă în care regimul fascist era la apogeu şi nu rata nicio ocazie de a-şi cânta superioritatea, cronicile aveau un grad ridicat de subiectivism. Omul nou al Italiei nu putea fi învins decât dacă adversarul era incorect sau ajutat.

Triestina vs. Amatori Ponziana: fotbal la granița Războiului Rece

La 5 martie 1946, la Fulton, Winston Churchill a ținut celebrul discurs care poate fi considerat momentul de început al „ostilităților” din Războiul Rece. „De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste continent”. Omul vorbea despre politică, dar, probabil fără ca el să aibă habar, „confruntarea” începuse și în sport. Triestina și Amatori Ponziana au oferit una dintre cele mai neobișnuite rivalități din istoria fotbalului. Jucau în același oraș, pe același stadion, dar în campionate din țări diferite.

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Trieste a fost disputat de Italia și Iugoslavia, devenind un simbol al luptei pentru influență dintre Washington și Moscova. Cumva, la fel ca Berlinul, era un punct de întâlnire strategic între civilizația din Est și cea din Vest.

Povestea unui gol: Gascoigne vs. Roma (1992)

Gascoigne a intrat în casele și în inimile italienilor la Coppa del Mondo, în 1990. În primul rând, pentru că juca alt fotbal decât rigizii săi colegi din naționala Angliei. În al doilea rând, pentru că a oferit una dintre imaginile turneului, în semifinala cu Germania. A luat un galben stupid, pentru un fault undeva la mijlocul terenului și a pișat ochii în direct. Ar fi ratat finala. Lacrimi irosite aiurea. Cine dracu’ putea crede că englezii ar fi ajuns în finală? Anyway, secvențele alea l-au ajutat, iar popularitatea lui, oricum în creștere, a explodat. Nu doar la el acasă, ci și în Italia.

Gazza era genul de fotbalist-personaj perfect pentru campionatul italian al anilor ’80-’90. Și figura ideală pentru a te anunța ca patron de club. Este ceea ce a făcut Sergio Cragnotti. Bine, negocierile pentru transferul la Lazio le-a purtat Gianmarco Calleri, încă președinte al clubului până la începutul anului 1992, dar mutarea a fost finanțată de Cragnotti, care se afla deja în tratative pentru a prelua echipa. Englezul trebuia să ajungă la Roma în vara lui ’91, dar accidentarea gravă (ruptură a ligamentului încrucișat la genunchiul drept) suferită în finala Cupei Angliei, dintre Tottenham și Nottingham Forest, a amânat cu un an trecerea lui în Serie A.

Când a ajuns la Roma, nimic nu a mai fost la fel.

După 30 de ani! Amintiri de la Coppa del Mondo: ziua 2

Pe San Nicola din Bari, un stadion mult prea mare pentru un astfel de meci (şi pentru orice meci în general), România şi-a anunţat revenirea la Cupa Mondială, după o aşteptare de 20 de ani, cu o victorie spectaculoasă în faţa foştilor prieteni de la Est, întâmplător vicecampioni ai Europei la acel moment. Un fel de „de data asta, chiar ne-am emancipat, futu-vă Sovromurile-n bot, că, vorba lui Constantin Tănase, rău a fost cu was ist das, da’ mai rău cu davai ceas”. Mă rog, nu ştiam eu chestiile astea atunci, da’ dacă le ştiam, pe bune că aşa aş fi zis. A fost 2-0, cu o dublă a lui Lăcătuş, al doilea gol venind după un penalty moggian. Asta e, voi furaţi Tezaurul, noi vă furăm la fotbal. Suntem chit!

Serialul ăsta la 30 de ani de la Coppa del Mondo a fost un fel de proiect de suflet. Îl găsiți AICI pe tot.

Hibs-Hearts 5-6. Derby-ul pe care nimeni nu l-a văzut

Și ne întoarcem la derby-ul orașului Edinburgh programat la 1 ianuarie 1940. Easter Road, stadionul celor de la Hibs, era învăluit de o ceață deasă. Și totuși, vreo 14.000 de inși au mers să vadă un nou episod al rivalității cu Hearts. Sau ce se putea vedea din el. În mod normal, toată lumea ar fi trebuit trimisă înapoi acasă. Dar nu era o situație normală.

Bob Kingsley a fost comentatorul pe care BBC l-a trimis la meci. Când a văzut vremea, și-a imaginat că treaba i s-a terminat. Doar că șeful lui, Leo Hunter, i-a transmis că trebuie să comenteze meciul cu orice preț și să nu vorbească sub nicio formă de ceața care acoperise stadionul și orașul. Decizia ca derby-ul să se joace în acele condiții fusese luată mai sus.

Meciul urma să fie transmis de BBC și pentru forțele britanice plecate să se bată cu fritzii, iar amânarea partidei le-ar fi oferit germanilor informații legate de vremea din Scoția. Cum Easter Road se află în apropierea portului Leith, un alt obiectiv important alături de Forth Rail Bridge, Luftwaffe ar fi putut profita și să lanseze un atac. Așa că era nevoie ca naziștii să creadă că totul e normal în Edinburgh.

Fotbal pe YouTube: 5 meciuri clasice cu care să-ți umpli weekend-ul

A fost o vreme în care se juca fotbal doar în Belarus și Honduras. Evident că nu aveai altceva de făcut decât să cauți niște clasice pe internet.

Seara în care Adrian Ilie și-a meritat porecla

Steaua n-a arătat rău în prima parte a meciului, dar belgienii au dat primul gol și puteau chiar să facă 2-0 înainte de pauză. Au avut motive să se gândească la șansa ratată, pentru că, în minutul 45, au încasat una în plin. Lăcă a stăpânit cu o ușurință dezarmantă o pasă lungă (autorul pare Csik, dar eu sper să fi fost Prodan), a reușit să-și creeze spațiu din preluare și i-a dat o pasă înțepată lui Adrian Ilie, undeva la marginea careului. Ăsta a lăsat sfera să cadă, apoi s-a coordonat perfect și a plesnit-o imparabil la lung, aproape de vinclu. A făcut un Van Basten. Nu din voleu direct, nu dintr-un unghi la fel de închis, dar din același film. Gălăgioșii belgieni au amuțit. Și nu doar pentru că ai lor au fost egalați.

Bonus

Pe site-ul We Love Sport, am început un serial dedicat momentelor memorabile de la Euro. Și tot acolo e articolul scris după moartea lui Maradona.

Ne citim și ne auzim și în 2021! Sper că mai des.

Lasă un răspuns