Dacă România – Spania nu s-a terminat după vreo 25-30 de minute, asta i se datorează doar lui Tătărușanu. Portarul naționalei a sărit ca un posedat din bară în bară, vorba clișeului, și a evitat un scor istoric. Pentru ei, dar mai ales pentru noi. Rezerva lui Anthony Lopes a jucat de parcă a vrut să le arate băieților de la Lyon că, de fapt, nu au luat o rezervă.
E firesc să încep discuția despre meciul de joi cu Tătărușanu. Pentru că și meciul de joi a început cu el. Nu trecuseră decât ceva mai mult de 30 de secunde, când a avut prima intervenție. Prima din multele. Niciuna ușoară, toate providențiale. E meritul lui că România a rămas în meci, iar pe final a avut șansa de a scoate un egal neașteptat (și nemeritat). Măcar pe moment, Kepa i-a luat fața lui Ciprian al nostru, datorită paradei din final, care a evitat remiza. Dar dacă noi invocăm ghinionul la faza aia, imaginați-vă ce reacții ar trebui să aibă spaniolii, după prima repriză de pe Arena Națională.
Acum, sigur că Tătărușanu nu a fost singurul român care merită remarcat. A mai fost și George Pușcaș. Un atacant pe care finețea nu-l dă afară din casă, dar care e capabil să o dea parte-n parte cu Sergio Ramos și Sergio Busquets. Doi băieți care-mi sunt antipatici până la Maradona și înapoi (wink!), dar care au calități indiscutabile. Mai ales fizice și mai ales primul dintre ei. Faptul că a reușit să dea de pământ cu ambii, în anumite momente, arată că România și-a găsit un 9 pe care îl căuta de ceva vreme.
Se spune că o echipă bună are nevoie de un portar mare și de un atacant valoros. Pentru nivelul nostru, suntem bine cu Tătărușanu și Pușcaș. Dar România e și dovada că lucrurile nu sunt atât de simple. Joi seară, între cei doi a fost doar Spania. A fost doar Spania pentru că omul de pe banca noastră a ales greșit sistemul și oamenii. Nu pe toți, doar pe unii care nu au ce căuta prin zonă. Dacă nu se știu ei, e ok. Îi știm noi. Poate ar trebui să se simtă și să facă un pas înapoi, să nu ne mai încurcăm reciproc. Ca o paranteză, dacă va fi cazul, poate nu o să mai facem mare subiect, cum s-a întâmplat cu Săpunaru. Închis paranteza.
Contra a mai dres-o cu schimbarea unora dintre oameni. Adică i-a ieșit cu Andone și, într-o oarecare măsură, cu Hagi mic. Sistemul și, mai ales, mentalitatea au rămas aceleași până spre final. Mai exact, până când Spania a rămas în 10. Și nici atunci nu a fost vreo dominare convingătoare. Forcingul ăla din ultimele minute, care a produs și marile șanse de 2-2, a venit mai curând din disperare, decât dintr-o intervenție inspirată de pe margine. Haida, haida, că se poate! Sau ceva p-acolo. Nu mă interesează că e chestie care se repetă și discursurile cu dăruire, caracter și alte căcaturi. Un sfert de oră pe meci nu poate salva mereu o impresie de cele mai multe ori la limita lamentabilului.
Dincolo de orice analiză, realitatea este una singură: Spania este o echipă mult mai bună decât cea a României. Chiar și cu problemele din ultimii ani. Chiar și cu schimbul de linii încă în desfășurare. Chiar și în contextul dramei lui Luis Enrique, care nu avea cum să-i lase indiferenți pe foștii săi elevi. Faptul că au fost voci care au încercat să nuanțeze lucrurile și ni s-a repetat ușor iritant că „Spania nu mai e ce-a fost” nu schimbă realitatea de mai sus.
Spania nu mai e ce-a fost, într-adevăr. Dar oricum i-a fost suficient ca să ne arate cât de slabi suntem. Și am scăpat ieftin.
Sursa foto deschidere: eu (voiam de mult să scriu asta 🙃)