Vinovaţii fără vină de la Inter

După mai mult de o lună fără victorie, după un singur punct în primele 3 etape din retur (fără gol marcat), după eliminarea din Cupa Italiei şi după ce a pierdut acasă cu o echipă de la retrogradare, care nu mai bătuse în deplasare din decembrie 2017, cred că e ok să decretăm criza la Inter.

Ca de obicei, echipa asta e punctuală la întâlnirea cu o astfel de situaţie. Se întâmplă mereu, în fiecare sezon. Anul trecut, cumva, lucrurile s-au redresat şi stagiunea a fost salvată. În mod normal, şi acum ar trebui să se întâmple la fel. Asta pentru că, în ciuda seriei oribile, Inter încă este pe locul 3, la 5 puncte de poziţia a cincea. Deci imaginea de ansamblu nu e atât de dramatică pe cât ar putea lăsa să creadă ultimele rezultate. Însă orice dubiu este îndreptăţit.

Sunt de acord că antrenorul are o mare responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă. Dacă după un an şi jumătate în funcţie, după ce clubul ţi-a respectat dorinţele (amintiţi-vă că Spalletti nu a semnat prelungirea până când nu au fost aduşi Nainggolan şi Keita Balde, jucători pe care i-a cerut în mod special), te prezinţi astfel la meciurile cu Sassuolo, Torino şi Bologna şi iei doar un punct, nu ai cum să fii scos de pe lista vinovaţilor. Dacă după cele 105 minute vulgare ale lui Candreva în meciul cu Lazio, îl titularizezi din nou, la doar 3 zile distanţă, nu poţi scăpa de acuzaţii. Dacă soluţia ta pentru a evita o înfrângere ruşinoasă este „metoda Brătianu”, adică trimiterea pe teren a lui Ranocchia ca vârf, e clar că ai pierdut busola. Ştiţi cât jucase Broscoiul în această ediţie de campionat, până aseară? Fix 0 minute. Debut stagional.

Acum, că ne-am lămurit cum e cu vina lu’ Don Luciano, să luăm liftu’ şi să urcăm puţin la birouri. Unde găsim băieţi încă în funcţie, în ciuda eşecurilor răsunătoare din ultimii ani, şi care, în ciuda tuturor evidenţelor, nu au fost în stare să rezolve principala problemă a echipei: transferul unui mijlocaş capabil să rupă ritmul, să dribleze, să verticalizeze, să dea la poartă. Însă cel mai grav lucru este că oamenii la costum nu au trimis la plimbare la momentul potrivit nişte mediocri blazaţi, care, ştiind că nu vor plăti, îşi permit, la primul moment de dificultate, să joace la alibi şi să aştepte schimbarea care, invariabil, vine. Cea a antrenorului.

#AvantiUnAltro pic.twitter.com/pNSSGEjj6l

— EnzoMargiotta (@EnzoQuareEQ7) February 3, 2019

Şi ne întoarcem în iarbă, acolo unde e, de fapt, marea problemă. Pentru că Spalletti e de vină că echipa nu are o idee de joc şi o identitate, dar nu e de vină că De Vrij e păcălit de Santander (jucătorul, nu toată echipa) ca şi cum ar fi un începător. Sau că Icardi a uitat să dea gol din situaţii mult mai clare decât cele din care, în mod normal, o bagă în aţe. Sau că pe Lautaro îl ia cu emoţii în momentele decisive. Remember PSV? Sau Torino? Sau Lazio? Sau aseară? Singurul contraargument este golul cu Napoli. Scorul final: 1-4. Male, male!

Dovada că Inter nu mai e o echipă mare nu o reprezintă faptul că a luat doar un punct cu Sassuolo, Torino şi Bologna. Dovada că Inter nu mai e o echipă mare e oferită de faptul că nu a câştigat meciurile astea jucând prost, deşi ar fi putut să o facă. De exemplu, aseară, cu Bologna, Inter a irosit patru ocazii mari, clare. Iată-le:

Dacă era vorba doar despre un meci, probabil că nu aveam discuţia asta. Dar e o constantă, Inter o comite mereu astfel. Într-o echipă lipsită de campioni, de jucători coioşi şi de un lider care să strângă rândurile, astfel de momente devin decisive şi pot schimba un întreg sezon.

După meci, Icardi a scris pe Instagram o chestie care începe să devină un clişeu obositor: „Se non la ami quando perde, non amarla quando vince„. „Căpitane”, las-o jos! În primul rând, am şi uitat cum e să câştige Inter. În al doilea rând, oare s-o fi uitat pe media spectatorilor în ultimii ani? Fanii sunt ultima problemă.

Hey, dar deja ne-am obişnuit că vina nu e vreodată a celor vinovaţi!

Sursa foto: corrieredellosport.it