Cu un an înainte de „finala lumii”, meciul care a schimbat istoria fotbalului italian şi a celui european, Diego Maradona şi Napoli au jucat o altă „finală”. Tot cu Milan, tot pe San Paolo, dar nu la fel de mediatizată, pentru că adversarul nu devenise încă echipa aia care avea să dea il calcio peste cap. Iar băieţii de lângă Vezuviu au câştigat şi au făcut pasul decisiv spre un Scudetto istoric.
Şi, firesc, nu se putea ca un asemenea succes să nu aibă amprenta lui Maradona. Napoli a bătut cu 2-1, iar D10S a dat un gol pe măsura momentului.
„I rossoneri vogliono lo scudetto a Napoli”
Mai ştiţi poveştile cu Maradona şi oamenii răi din nordul Italiei, care ironizează şi îi desconsideră pe cei din sud? Eh, pe 26 aprilie 1987, pe pista unui San Paolo plin ochi, mai mulţi fani napoletani s-au plimbat la braț cu niște suporteri veniți de la Milano. Au dat fericiţi din steaguri şi au cărat după ei un banner pe care se putea citi: „I rossoneri vogliono lo scudetto a Napoli„.
Pe vremea aia, suporterii celor două echipe aveau un „gemellaggio”. Adică erau galerii înfrăţite, pentru cei nefamiliarizaţi cu dulşele grai al lui Dante. Însă mai era un motiv pentru care milaniştii voiau ca titlul să ajungă la Napoli. La momentul respectiv, cu patru etape rămase de disputat din sezonul 1986/87, principala rivală a ragazzilor conduşi de Maradona era Inter. Care Inter venise la doar două puncte de primul loc, după ce nişte băieţi din nord cu adevărat răi, ăia de la Hellas Verona, le dăduseră o mamă de bătaie fiilor Vezuviului. Un 3-0 sec, chiar de Paşte.
În aceste condiţii, meciul cu Milan devenea oarecum decisiv pentru ambiţiile napoletanilor, sătui să tot aştepte un Scudetto din 1926. La ora jocului, adversarul era mai curând un nume, decât o ameninţare serioasă. Sigur că Berlusconi făcuse spectacol cu Wagner şi Ryde of Valkyries, da’ cu nemţii erau rivalii de la Inter, iar olandezi încă nu avea. Treburile nu mergeau conform planului, iar echipa se chinuia să prindă şi UEFA. Legenda Nils Liedholm a fost trimisă la plimbare. În locul său, a fost promovat de la tineret viitoarea legendă Fabio Capello. Prima lui experienţă ca principal. Nu era chiar un context fericit pentru a juca împotriva celui mai bun din lume, un geniu galvanizat de titlul mondial câştigat practic de unul singur cu un an înainte şi plecat într-o misiune cu scop precis.
Maradona şi „la perla della giornata”
Cei 7 ani ai lui Maradona în Italia au fost plini de execuţii care nu au devenit doar goluri memorabile, ci şi momente dintr-o călătorie care s-a încheiat cu gloria unor succese unice. Succese ce i-au cimentat statutul de idol al unor oameni bolnavi de fotbal. Serios. Am şi câteva exemple.
Revanşa în faţa Veronei:
Singurul hat-trick în Serie A:
Golul ăla imposibil contra Răului Absolut:
Etc. Sunt convins că aţi prins ideea.
Din acest punct de vedere, golul marcat cu Milan, în ’87, poate fi considerat finalul primei părţi a drumului către glorie. Pentru că el a asigurat o victorie ce a fost, mai mult sau mai puţin, decisivă pentru soarta acelui sezon.
Napoli avea deja 1-0. Carnevale dăduse gol cu capul, după o centrare a lui Giordano şi o ieşire aiurea a lui Nuciari, înlocuitorul lui Giovanni Galli în acea după-amiază. Cu puţin timp înainte de pauză, a venit şi partea interesantă din MA-GI-CA să contribuie la victoria necesară pentru a înlătura dubiile apărute după eşecul cu Verona. Tot Giordano a aruncat o minge peste apărarea rossonera, iar Maradona, plecat cu Filippo Galli după el, a preluat incredibil şi, fără a lăsa mingea să cadă, l-a driblat şi pe nefericitul Nuciari, înainte de a trimite coţofana în poartă, din unghi. „La perla della giornata„, aşa cum a numit-o comentatorul Rai. 2-0 şi hai cu sărbătoarea!
Asta-i bijuteria, ragazzi!
Ultima victorie a sezonului
Până la urmă, s-a terminat 2-1, pentru că Virdis (tot el!), plecat după titlul de golgheter, a marcat după pauză. A fost ultima victorie a sezonului pentru Napoli, în Serie A. În cele trei etape care au urmat, a făcut de fiecare dat 1-1. Egalul de acasă cu Fiorentina, de pe 10 mai, a consfinţit cucerirea matematică a titlului.
Asta pentru că Inter a reuşit să facă ce ştie mai bine. A pierdut întâi cu Ascoli, apoi cu Atalanta, aşa că, până la urmă, pe 2 au venit nesuferiţii ăia din Torino. Milan a terminat pe 5, la egalitate de puncte cu Sampdoria, pe care a învins-o apoi în barajul pentru calificarea în Cupa UEFA. Capello a fost dat la o parte, ca să-i facă loc lu’ Sacchi. S-a întors el mai târziu.
Ulterior, avocatul Agnelli a spus uşor zeflemitor că juBe i-a oferit un an liber titlului. Maradona nu a gustat glumiţa şi, un an mai târziu, a mers la Torino să lămurească lucrurile. Între timp, s-a anturat cu un alt băiat de nădejde, Careca. Improbabila tovărăşie dintre un argentinian şi un brazilian a dat naştere unui meci istoric. Careca a dat un ditamai hat-trick-ul, Diego şi-a permis să vadă finalul de pe margine, iar Napoli a bătut cu 5-3 pe tărâmul Răului.
Cât despre aroganţa bătrânului, Scudetto a primit liber cam un deceniu, de fapt. Între 1986 şi 1995, campionatul italian chiar a fost un loc frumos. Nu e întâmplător, probabil, că a fost perioada de apogeu pentru Serie A.
Milan – Napoli, azi, de la 21:30.
Sursa foto deschidere: repstatic.it