Serie A intră în ultima pauză pentru naționale din 2025 cu Inter pe primul loc. Puteam foarte bine să mă opresc aici.
Rezultatele:
- Pisa – Cremonese 1-0
- Lecce – Verona 0-0
- Como – Cagliari 0-0
- J******s – Torino 0-0
- Parma – Milan 2-2
- Atalanta – Sassuolo 0-3
- Genoa – Fiorentina 2-2
- Bologna – Napoli 2-0
- Roma – Udinese 2-0
- Inter – Lazio 2-0
Poza cu clasamentul (că tare-i frumos):
Și tătărismele ediției, evident.
Inter a jucat cu Lazio așa cum trebuia să o facă în mai. Și nu e vorba că a dat în Pedro pe unde l-a prins. Mă rog, nu doar despre asta e vorba. Cu șansa de a deveni lideri în Serie A fix înainte de pauza pentru naționale, ai lui Chivu au început tare, au dat gol când încă nici nu luasem două guri din Guinnessul pe care îl comandasem în bar și, de data asta, nu au mai scăpat meciul din mână. Nu a fost vreun monolog sau vreo demonstrație de forță nemaivăzută, dar nici nu s-a stat cu morcovul, pentru că nu a existat cu adevărat vreun moment în care controlul jocului să treacă la biancocelesti. A părut o lecție învățată și un semnal trimis către rivali. Nu o fi Lazio o adversară directă, probabil nici o candidată la Top 4, da’ rămâne o echipă dificil de înfruntat, mai ales cu Sarri pe bancă. Și era important ca Inter să arate că poate profita de pașii greșiți ai altora. Și să o lase pe Milan puțin în spate chiar înainte de Derby della Madonnina, testul lui Chivu din etapa viitoare. Nu e marele test, dar aș zice că are o greutate mai mare decât deplasările de la Torino și Napoli. Pentru că nimic nu spune mai multe despre ambițiile tale de fi primul decât să-ți păstrezi primul loc chiar în fața rivalei din oraș. Plus că ar fi cazul să se oprească anomalia aia reprezentată de seria negativă din duelurile directe…
Gonde being Gonde. S-ar putea să fiți surprinși, dar după o altă prestație la limita ridicolului, un meci în care Napoli practic nu a tras la poartă, deși Bologna a fost nevoită să îl pună acolo pe Massimo Pessina, un debutant de 17 ani, Andonio Gonde a făcut din nou niște declarații halucinante. Tactica asta de a arunca în stânga și-n dreapta cu rahat când dă de greu și de a se umfla în pene când e de bine e răsuflată de mult și deja depășește limita suportabilului. Chiar și pentru cei care ar trebui să-l susțină. Să vorbești despre însoțirea unui muribund când totuși ești la numai două puncte de locul 1 e ceva ce cu greu poate fi comentat la modul serios. Și sigur că De Laurentiis trebuie să iasă public și să pară că e de partea antrenorului care i-a adus titlul în sezonul trecut, dar știm cu toții că tot circul ăsta nu e altceva decât modul în care Toni capelli finti nu își pregătește doar alibiul în caz de eșec, ci și birul cu fugiții, care se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, în stilul care l-a caracterizat mereu, peste tot pe unde a fost. Aș îndrăzni să spun că sunt șanse mari ca de data asta despărțirea să se producă mai devreme… În timpul ăsta, Vincenzo Italiano, despre care recunosc că am avut anumite dubii, tot urcă în ierarhia antrenorilor din Serie A. Un băiat care a salvat-o frumos pe Spezia, care a jucat trei finale în două sezoane cu Fiorentina și care a luat trofeu din primul an cu Bologna, unde trebuia să ducă mai departe proiectul care, sub Thiago Motta, probabil a avansat mai repede decât își imagina cineva. Și totul, cu un fotbal bun.
Tot nu e Roma lui Gasperini, însă punctele ajută în căutare. O echipă cum e Roma astăzi nu are cum să fie o echipă gasperiniană. E cumva inerția sezonului trecut încheiat cu Ranieri pe bancă. Gasp încă e în căutarea setărilor pentru jocul lui, însă până le găsește, sunt foarte bune și punctele. Destule, cât să fie pe 2 în Serie A, la egalitate cu Inter și cu cele mai puține goluri primite. Nici victoria cu Udinese nu a fost cu focuri de artificii, dar parcursul de până acum nu e doar întâmplare. Și trebuie apreciat în special pentru faptul că deocamdată joacă practic fără atacant, adică exact postul pe care a creat cele mai mari hit-uri ale carierei sale. În ciuda caracterului său insuportabil, rămâne un punct de referință pentru școala italiană de antrenori din ultimii 10-15 ani.
Legenda Berardi. Nu e chiar un ”bomber di provincia”, deși are cifrele unuia. Însă e o adevărată ”bandiera” și continuă să scrie o istorie care se confundă practic cu cea a lui Sassuolo. Bine, mai corect ar fi să spunem că istoria lui Sassuolo se confundă cu a lui. Băiatul care a devenit neroverde la 16 ani și care nu a mai plecat de acolo, chiar dacă a avut destule ocazii să o facă. Probabil că dacă nu se accidenta nasol când ai lui au picat ar fi plecat. Însă pare că unele chestii chiar sunt aranjate de destin. A rămas și a contribuit la revenirea în Serie A, unde se simte în continuare în largul său. În sezonul ăsta, e singurul italian cu cel puțin trei goluri și trei pase decisive. Ar avea un caz și pentru întoarcerea la Națională, alături de care a fost campion european. A dat doppietta și assist în victoria de la Bergamo cu Atalanta, în urma căreia Ivan Juric a fost trimis la plimbare. A fost show-ul lui, așa cum fiecare legendă ne amintește din când în când de ce are statutul ăla. La 31 de ani ar mai avea timp să încerce și altceva. De exemplu, să-și îndeplinească visul de a juca în Liga Campionilor. Dar dacă la tinerețe a preferat confortul de a fi titular cert în loc să-și forțeze limitele la un nume mare, am dubii că acum mai e dispus să facă pasul ăsta. Mai ales că a și semnat o prelungire până în 2029.
Meritata victorie a Pisei. Am scris după etapa trecută că dintre echipele care încă nu câștigaseră, Pisa merita cel mai mult să o facă. Și în cele din urmă s-a întâmplat. Și golul – primul acasă de la întoarcerea în Serie A – s-a lăsat așteptat până spre final, ca să fie descătușarea mai spectaculoasă. Cam ca săritura fantastică a lui Idrissa Toure, care parcă a pus în lovitura aia de cap toată furia băieților lui Gilardino de la începutul campionatului.
Și avem și secțiunea scurte și rapide, desigur.
- Lecce – Verona merită amintit doar pentru că prostu’ de Abisso încă mai are voie să arbitreze în Serie A, deși nici nu știe pe cine arbitrează. Pe Via del Mare a anunțat că anulează un penalty acordat inițial gazdelor, pentru că „jucătorul lui Udinese nu a comis fault”. Mie mi s-a părut destul de clar faultul, dar întâi să bunghim echipele și apoi să avem alte pretenții…
- Fără goluri și la Como – Cagliari, mai ales datorită lui Caprile, care e tot mai clar the next shit în materie de portari în Serie A. Tot lângă lac, Morata a cerut schimbare, pentru că Yerry Mina (apropos de shit) i-a intrat pe sub piele. De la unul care a trecut pe la niște cluburi te-ai fi așteptat să aibă o altă mentalitate totuși.
- Baba torineză a bătut-o pe Cremonese și apoi s-a întors la ce știe: remize neinteresante. Ultima, în Derby della Mole. Dacă nici pe Torino nu o mai bat zebrele…
- Milan a avut 2-0 pe Tardini, dar nici măcar asta nu a fost suficient ca să bată o echipă în dificultate. Parma i-a băgat în corzi pe ”verișori”, care au fost atât de amețiți încât au ratat și niște șanse mari de tot de a câștiga. Bine, pe Saelemaekers îl bănuiesc că așa e el de obicei.
- Genoa și Fiorentina au schimbat antrenorii și ca să nu înceapă nimeni nu stângul, au pus-o de un egal pe Marassi. Cu goluri, cu reveniri, cu d-astea, să existe și aspecte pozitive la început de drum. Bine, viola rămâne ultima, da’ măcar nu a mai luat bătaie.
Parada etapei: Mike Maignan vs Parma
Reflexul e fantastic, intervenția face cât un gol. Păcat că nu am avut o reluare ca lumea, da’ e vina lu’ Saelemaekers.
Golul etapei: Lautaro Martinez vs Lazio
Dacă tot nu a mai marcat în Serie A de peste o lună, măcar să-și facă o revenire spectaculoasă. A făcut-o!
”Pușcașul” etapei: Alexis Saelemaekers vs Parma
Și voia și penalty, după toată chestia asta.
Sursa foto deschidere: corriere.it
Dacă vrei să susții blogul sau pur și simplu să dai o bere
Ori dacă te simți generos
O poți face aici ⤵
Become a Patron!
GG! Hai ai vostri! citesc cu placere fiecare review de etapa ✌️